Hipotext eminescian în poezia lui Mircea Cărtărescu (2)

Poema chiuvetei re-scrie scenariul romantic al iubirii imposibile dintre un muritor şi o fiinţă aparţinând supraumanului, ale cărei linii de antiteză sunt accentuate până la grotesc. Este povestea iubirii unei chiuvete de bucătărie pentru "o mică stea galbenă din colţul geamului de bucătărie". Replica, parodia sunt evidente. E. Simion taxează Poema chiuvetei drept un "subtil poem al in-comunicării", o parodie a "cunoscutului motiv romantic".

Imposibila convergenţă a planurilor cosmic şi uman din Luceafărul devine acum un scenariu "jucat" cu elemente ale sub-umanului, mai precis obiecte ale derizoriului.

Analizând în detalii etapele acestei degradări a mitului eminescian, nu poate fi lipsit de importanţă faptul că totul se petrece la bucătărie, spaţiu ce poate fi înţeles ca unul al metamorfozei, al haosului de dinainte de geneză, replică ironică la spaţii de tipul râpei Uvedenrode barbiliene. Degradat prin elementele care îl repetă, scenariul romantic, marcat eminescian, ce se cere a fi rostit într-un stil "înalt", este subminat, în mod esenţial, de faptul că se rosteşte în clişee ale vorbirii curente, clişee verbale care nu mai acoperă un sens. Ele vin să înlocuiască anumite formule consacrate ale hipotextului : descântecul de coborâre al Cătălinei devine, în rostirea chiuvetei: "dă-te jos", înlocuind formula de chemare la Eminescu: "cobori în jos"; iar primul vers al "poemei" numeşte iubirea (înlocuind eminescianul "îi cade dragă fata") printr-un calc al englezescului "to fall in love with".

Limbajul poetic optzecist impune, aşadar, descrierea între două nivele ale pre-fabricatului verbal: 1. nivelul textului prestigios, "mitic"(M. Cărtărescu); 2. cel al limbajului degradat.

Ne aflăm cu poetica optzecistă într-o etapă ulterioară aceleia teoretizate de M. Bahtin atunci când scria: "în epoca modernă funcţiile parodiei sunt ne-esenţiale. Ea a decăzut, locul ei în literatura modernă fiind infim".

Postmoderni, optzeciştii vor opta pentru impuritatea şi eterogenitatea codurilor, cu încercări de-mistificatoare îndreptate împotriva unui limbaj ierarhizat, ale cărui utilizări sunt fie blocate prin prestigiul cultural irepetabil, fie prin pierderea semnificatului iniţial. Simptomatice sunt, în Poema chiuvetei, construcţiile explicative care nu explică nimic. "Cum se pricepe şi el", "care v-am spus această poveste", "ce să mai vorbim". Structural, poemul se bazează pe efecte de montaj contrapunctic, configurând o situaţie de simetrie între non-concordanţa celor două registre (înalt-romantic şi degradat-în-clişeu) şi imposibilitatea de comunicare dintre aceste două planuri ontologice. Situaţia pare să fie anunţată deja din titlu, ai cărui doi termeni se revendică, primul, de la prestigiul textului romantic ("poema"), al doilea, de la nivelul ontologic degradat ("chiuveta").

Un asemenea text realizează la nivelul limbajului poetic - şi, în primul rând, atacându-l - anume ceea ce critica ar identifica în lirica optzecistă drept "sentimentul degradării arhetipurilor" (Eugen Simion). Sentimentul degradării arhetipurilor şi, în consecinţă, al înstrăinării de sensul lumii, este însă înainte de toate dat de asemenea des-faceri ale nivelelor configurative.

Sonetul 16 este o replică la Epigonii lui Eminescu. Hipertextul transformă hipotextul în discurs excluziv autoreferenţial. Epigonismul este aici un moment ulterior, caracterizat de sciziune.

Autoironia realizată prin intermediul citării modelelor este un procedeu frecvent al poemelor lui Cărtărescu.

La o artistă este construită la fel ca şi Poema chiuvetei, a cărei cheie de lectură intertextuală este oferită la nivel de titlu. Poezie deliberat-jucăuşă despre vidul îmbrăcat în formele unei iubiri jucate, La o artistă se citeşte astfel ca o re-scriere a unei creaţii de tinereţe a lui Eminescu, tributară încă viziunii romantice, "comune". Acesteia, Cărtărescu îi răspunde cu un limbaj în care clişee argotice marchează vidul de sens al existenţei, cuplul jucând scene de iubire absentă. Dacă la Eminescu patetismul discursului indică o participare afectivă extremă, în replică, acestea sunt înlocuite de distanţarea ironică, subliniată şi de sciziunea fundamentală a personajelor: "tu vei mai uimi /eu voi mai scrie alte poezele". În hipotext, femeia iubită era identificată cu cântecul divin ("Eşti tu nota rătăcită /Din cântarea sferelor"), replica, în schimb, nu vorbeşte despre dragoste ci despre "am făcut multă dragoste", distanţa ironică faţă de sensul (pierdut) al iubirii, ca şi faţă de modelul eminescian, accentuându-se cu fiecare vers.

În concluzie, vom spune deci că în poetica postmodernă autorii intră adeseori într-un dialog deschis cu opera lui Eminescu, dând la o parte formele anterioare de relaţii între texte. S-a înrădăcinat deja adânc tradiţia confruntării operei personale cu cea a poetului-etalon. Dacă unii au încercat a se "plasa" în literatură punând sub semnul întrebării întreaga creaţie eminesciană, atât ca formă, cât şi conţinut, alţii au recurs la mijloace infantile, de fapt "jucându-se" cu textul eminescian. Nu din ne-respect pentru tradiţia eminesciană, ci mai degrabă din consideraţie, faptul acesta confirmând încă o dată impactul uriaş pe care l-a avut şi-l mai are poezia eminesciană asupra poeziei contemporane.

1. Mircea Cărtărescu, Levantul, Humanitas, Bucureşti, 1998
2. Al. Muşina, Antologia poeziei generaţiei 80, Bucureşti, 1993
3. Gh. Crăciun, Competiţia continuă, Generaţia 80 în texte teoretice, Piteşti, 1994
4. Ioana Bot, Eminescu şi lirica românească de azi, Cluj, 1990
5. Ioana Bot, Trădarea cuvintelor. Eseuri, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997

Pagina precedentă

1 2