Hipotext eminescian în poezia lui Mircea Cărtărescu

Generaţia optzecistă, din care face parte, strălucit, Mircea Cărtărescu, se asociază în cultura română cu un gest adolescentin de manifestare a curajului; optzeciştii "proclamă", "strigă" adevărul unei crize general resimţite. Inadecvarea unor mijloace tradiţionale la noua paradigmă a existenţei culturale este exprimată tot mai clar, în plus este acuzată utilizarea simulacrului.

Deosebirea dintre optzecişti şi precursorii lor imediaţi, responsabili şi ei de o deziluzionare, este dată de faptul că optzeciştii nu-şi propun drept scop suprem "demolarea" tradiţiei literare moştenite, ci "construirea" unei "alte" literaturi. Gestul optzeciştilor de demolare a unor iluzii culturale nu reprezintă avangarda purei negaţii, ci asumarea, fără teamă de ridicol, a unui nou idealism, a unei noi "religii".

Optzeciştii debutează printr-o mişcare nihilistă (de fapt gestul e comun tuturor mişcărilor la începuturile lor) de pulverizare a tuturor instanţelor, începând cu cea mai preţioasă şi mai greu de sacrificat. Faptul că de-a lungul unui secol Eminescu a devenit un mit al culturii române, deşi nu e o idee unanim acceptată, totuşi nu mai este de mult o noutate. Repetată, recitată, citată, contestată, denigrată chiar, ea face parte deja dintr-un simţ comun. Când Nichita Stănescu afirma : "Sunt contemporan... cu teiul care din pricina lui Eminescu nu îmi mai tihneşte să-l miros ca lumea...", el recunoştea de fapt, dincolo de "cochetăria" cu care atât de des îi plăcea să se raporteze la Eminescu, măsura imensă în care universul poetic eminescian i-a devenit o grilă de percepere a realităţii. Afirmaţia sa poate fi ridicată la rang de generalitate, pentru a exprima impactul lui Eminescu asupra culturii române.

Gerard Genette ne prezintă în Palimpsestes următorul sistem de relaţii între texte:

1. Transtextualitatea ("transcendenţa textuală a textului, tot ceea ce îl pune în relaţie manifestă sau secretă cu alte texte").
2. Intertextualitatea ("relaţia de co-prezenţă între două sau mai multe texte prin prezenţa efectivă a unui text în altul").
3. Metatextualitatea ("relaţia de comentariu care uneşte un text cu altul despre care vorbeşte, fără a-l cita neapărat sau chiar fără a-l numi").
4. Hipertextualitatea (relaţia dintre două texte, dintre care unul este derivat din celălalt "prin transformare sau imitaţie").

Hipotextul este textul care se citează sau se imită. Hipertextul este acela care citează sau imită.

Studiul de faţă îşi propune să cerceteze fenomenul hipertextualităţii în contextul poeticii lui Mircea Cărtărescu, de fapt urmăreşte relaţiile dintre hipotextul eminescian şi hipertextul cărtărescian.

În Levantul Mircea Cărtărescu "repetă" într-o versiune postmodernă marile epoci ale literaturii române, de-construind şi re-construind traseele gândirii poetice româneşti.

Există în Levantul o re-scriere a Glossei eminesciene printr-o transpunere programatică în termenii lui Genette, ce operează o modificare la nivelul conţinutului, păstrându-se încă o asemănare cu hipotextul. Hipertextul conservă trăsăturile particulare ale speciei în cauză. Se actualizează de această dată un cod poetic. În fapt, aceasta e o incursiune în laboratorul de creaţie poetică a scriiturii postmoderne:

"Totul este scriitură/Totul este doar holon, / Lumi turtite-ntreţesură / Ca să facă lumi-balon. / În Geneză lumea crapă /Cu troznit de-Apocalips/ Lumi zidite-n lumi se-adapă/ Din iluzie, eclips."

Cărtărescu face mai departe o auto-parodiere a scriiturii, a hipertextului, chiar şi a autorului însuşi, care cu puţin înainte coborâse chiar în planul textului:

"Cocîrjat pe semne care/tele sînt în altă lume/Scriitorul ţi se pare/Rege-n ţările de spume/Dar şi el e o stafie/Doar cîlţi şi doar de rips,/Şi-auzi pana că-l scrie/Cu troznit de-Apocalips."

Există în text chiar şi dovada folosirii procedeului hipertextual:

"N-ai pricepe măreţia/Scrisei, de ai fi seraf/Hipertext şi hiperlume/Ce nu-ncape-n minţi de ghips"

Însuşi mecanismul de-construcţiei poetice postmoderniste este arătat de versul "Lumea ce-n Geneză crapă".

Gerard Genette consideră printre principalele procedee de transfigurare a hipotextului şi pe cel de transmodalizare, explicându-l ca pe o modificare în modul de reprezentare a unei opere de ficţiune având drept consecinţă trecerea de la un mod la altul. Astfel, textul narativ se dramatizează, iar cel dramatic se circumscrie unei structuri narative.

Extinzând această modalitate şi în cadrul poeziei, vom putea considera ca o ilustrare a acesteia Poema chiuvetei a lui Cărtărescu.

Când se vorbeşte despre "conştiinţa convenţiei literare", despre "epuizarea posibilităţilor de expresie", despre o "poetică a excesului la optzecişti"( G.L.Permyakov), se alătură sub aceeaşi etichetă de "clişeu" ori "prefabricat de limbaj" cel puţin două categorii de segmente preexistente, foarte diferite. În poetica optzecistă există, programatic, intenţia de re-valorificare a clişeului verbal, a sintagmelor degradate, golite de semnificat, din vorbirea curentă, cu extinderi spre teritoriile jargonului.