Un "eurosceptic"

Pentru un locuitor al Europei Centrale şi de Est, cea mai neutră apreciere despre cartea lui Tony Judt este că ea reprezintă un adevărat scandal. Glumesc, desigur, dar numai pe jumătate, pentru că, deşi poţi accepta destul de uşor un punct de vedere contrar propriilor tale idei, mai ales atunci cînd este atît de bine "strunit" de argumente, ca cel de faţă, nu poţi primi, la fel de calm, dovada că te înşeli în convingeri. Or, tocmai în asta constă "scandalul" prezentei cărţi: în partea noastră de continent, unde "Europa" se scrie mai întotdeauna cu ghilimele, ea nu critică opinii, ci clatină convingeri; nu combate teorii, ci surpă credinţe. Şi aceasta, cu cît este citită mai la Est.

Nu vreau să generalizez, desigur, de aceea trebuie să mărturisesc că, scriind aceste lucruri, mă gîndesc îndeosebi la România, unde, în absenţa unei veritabile dezbateri pe marginea unificării continentului, a perspectivelor şi implicaţiilor aderării la Uniunea Europeană, imaginea comună despre Europa şi "vulgata" integrării recuperează cu repeziciune mitologia romantică a "Europei luminate", cu toate superlativele şi lipsa de spirit critic a aceleia. Nu alta îmi pare a fi concluzia spre care conduc atît procentele exorbitante de pro-europeni evidenţiate cu regularitate de sondajele noastre de opinie, cît şi faptul că problema aderării României la UE se pune nu în termenii unor exigenţe culturale şi intelectuale fireşti, ci ai unor compatibilităţi tehnice (economice, juridice şi administrative). Nu mai pun la socoteală absenţa unei reflecţii autohtone asupra procesului de integrare, în sine, care divulgă o mai veche imperfecţiune a mediilor noastre intelectuale: precaritatea spiritului teoretic, contrabalansată de dezvoltarea în exces a capacităţii empirice de analiză. În asemenea condiţii, ce altceva ar putea fi "Europa", pentru cei mai mulţi dintre noi, decît întruchiparea însăşi a perfecţiunii, foarte asemănătoare imaginii pe care o zugrăvea, odinioară, Dinicu Golescu, scriind Însemnare a călătoriei mele?

Tony Judt, de la care au pornit aceste rînduri, este un "eurosceptic". Aidoma mai multor britanici şi americani, care s-au pronunţat, în anii din urmă, în legătură cu unificarea europeană, nici el nu crede în posibilitatea de existenţă a unui asemenea ţel. "Subiectul meu de dispută - scrie el - ...este că o Europă cu adevărat unită e suficient de implauzibilă pentru a părea neînţelept şi autodistructiv să insist asupra ei. Sînt, presupun, un pesimist. Spre deosebire de Jean Monnet, întemeietorul Comunităţii Europene, eu nu cred că e prudent ori posibil să "exorcizezi istoria" dincolo de anumite limite, astfel că eseul meu se încheie cu o pledoarie pentru reinstalarea sau legitimarea parţială a statelor-naţiuni. Din aceleaşi motive am încercat să argumentez că, indiferent dacă viitoarele sau fostele state comuniste din Europa Centrală trebuie să se situeze într-o Europă complet integrată, problema e că s-ar putea ca aceasta să nu se întîmple; ar fi deci mai bine să încetăm a promite altminteri" (p. 132-133). Europa unită este, pentru Judt, "o mare iluzie" (acesta este, de altfel, şi titlul principalului eseu al volumului, dar ideea lui inspiră şi celelalte două texte ale cărţii - "Austria şi fantoma noii Europe", respectiv "De ce a existat războiul rece" -, precum şi dialogul preliminar dintre autor şi membrii grupului "A Treia Europă", avînd ca temă conceptul de "Europă Centrală"). Las altora grija să dezbată motivele pentru care anglo-americanii se numără, de cîteva decenii încoace, printre cei mai înverşunaţi critici ai Uniunii Europene şi ai procesului ei de integrare. În ceea ce mă priveşte, deşi nu sînt adeptul teoriei constantelor istorice, nu pot, totuşi, să nu observ aici recurenţa opoziţiei dintotdeauna a Angliei faţă de orice tentativă de coagulare politică sau de instaurare a unei hegemonii pe continent, care ar ameninţa s-o izoleze.

Critica "antiunionistă" a lui Tony Judt (nu "antieuropeană" - subliniez acest lucru -, ci doar "antiunionistă", deoarece autorul este nu numai un eminent cunoscător al istoriei contemporane a continentului, ci şi un mare simpatizant al civilizaţiei europene, ca unul născut la Londra, dar, prin înaintaşi, cu rădăcini pînă departe, în Europa Centrală şi de Răsărit), critica lui Judt, aşadar, se întemeiază, din cîte îmi pot da seama, pe două premise principale: originea aleatorie a proiectului de unificare şi obstacolele insurmontabile care îi stau în cale. Construcţia unităţii europene nu a fost, susţine Judt (şi are dreptate!) consecinţa unui plan gîndit cu o asemenea finalitate. Dimpotrivă, ea a constituit efectul - în mare măsură nescontat - al urmăririi unor interese naţionale precise şi, pe de altă parte, al jocului diverselor circumstanţe. Bunăoară, necesitatea resimţită de statele învingătoare în războiul mondial, deosebit de stringentă mai ales pentru Franţa, de a exploata resursele carbonifere ale Germaniei, dar într-o formă care să nu-i rănească acesteia mîndria naţională, apropiind-o, totodată, de statele învingătoare, s-a aflat, în mare măsură, la originea Pactului fondator al Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului, pe baza căruia au fost adoptate apoi celelalte măsuri de unificare. La fel, faptul că, după 1945, Statele Unite ale Americii şi-au asumat responsabilitatea protejării continentului, prevalîndu-se de arsenalul lor nuclear, a degrevat substanţial bugetul pentru apărare al statelor europene, încurajîndu-le să investească în dezvoltarea economică. În acest mod, creşterea care a rezultat, deşi nu s-a datorat alianţei celor şase state puternic industrializate, a favorizat, în mod obiectiv, apropierea dintre ele, fiind interpretată а rebours, ca o cauză a unificării (dovadă a mitului, ce tocmai se construia). Războiul rece, la rîndul său, a avut acelaşi efect integrator, ca, pe de altă parte, şi o anumită predispoziţie a statelor vest-europene de a-şi "uita" trecutul apropiat (prea dureros pentru fiecare), pariind în schimb pe viitor şi pe şansele oferite de acesta. "Aşadar - scrie Tony Judt - entitatea europeană care se ivea în anii '50 a fost, în anumite privinţe - vitale -, un accident. Nu era nici prevăzută, nici previzibilă - nici ca formă, nici în ceea ce priveşte componenţa" (p. 145). Mai mult, continuă autorul, "apariţia Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului nu a garantat, prin ea însăşi, forjarea unei conştiinţe europene puternice sau sigure, nici măcar în rîndul propriilor membri". Disensiunile dintre ei, apărute chiar atunci şi recurente, după aceea, o demonstrează. Or - şi aici intrăm deja pe tărîmul piedicilor în calea integrării, de care aminteam - aceste divergenţe se explică prin persistenţa a ceea ce mitul comun al integrării a tins întotdeauna să oculteze: identităţile naţionale, cu tot ceea ce implică ele în materie de cultivare şi accentuare a diferenţelor multiple. Dacă mai era nevoie - afirmă Judt - de o dovadă capabilă de a contrazice credinţa comună, împărtăşită în secolul al XIX-lea, deopotrivă de economiştii clasici şi de marxişti, potrivit căreia instituţiile şi afinităţile politico-sociale urmează firesc celor economice, atunci aceasta este, cu siguranţă, printre cele mai convingătoare. În plus, discrepanţele regionale şi polarizările sociale din ultimele decenii, problemele economice, sociale şi culturale ridicate de fenomenul emigraţiei, disparităţile economice dintre statele Uniunii Europene şi multe altele (inclusiv carenţa lor de a concepe o adevărată strategie a extinderii spre Răsărit, adecvată noilor împrejurări determinate de prăbuşirea regimurilor comuniste) fac din unificarea continentului un obiectiv din ce în ce mai iluzoriu. Pînă la urmă, unica soluţie pentru asigurarea continuării politicilor de integrare, în pofida rezistenţelor tot mai vizibile de care se lovesc acestea, o constituie, crede autorul, tot statul naţional. Judt consideră că acesta "ar putea fi tot mai căutat în ultimii ani" pentru a ajuta la redistribuirea mai echitabilă a produsului social şi la menţinerea coeziunii societăţii, în condiţiile în care, prin alte mijloace, aceste lucruri par imposibile. Dar, dacă o asemenea intervenţie are toate şansele să atenueze tensiunile, în acelaşi timp, ea compromite şi perspectivele integrării, de vreme ce, în loc să înlesnească formarea unei "conştiinţe" europene, dimpotrivă, fortifică afinităţile parcelare. Tocmai acesta este genul de situaţii aporetice cu care se confruntă procesul de unificare: incapabile de a rezolva "centralizat" contradicţiile induse de dezvoltarea capitalistă, organele comunitare sînt constrînse să recurgă la însuşi mijlocul care le discreditează.

1 2

Următoarea pagină