"Două femei, două debuturi" (2)

Spre deosebire de Simona Tache, cu care o compar într-un exerciţiu aproape maşinal, Ioana Nicolaie este mai logoreică. Poeta este predispusă să povestească totul de-a fir-a-păr, fără nici o omisiune. Epicul îi invadează poezia din toate părţile. Detaliile sunt scoase din cutiuţele policrome sau incolore ale memoriei. Însuşi titlul plachetei, Poză retuşată, ne pregăteşte din start pentru ceea ce va urma: o scotocire prin album. Nu vor fi extrase din relicvar doar nişte palide dagherotipuri mute, ci cuvintele, acele cuvinte aflate într-un repaus temporar, cuvinte uneori îndepărtate, imemoriale, ele necesitând de fapt o retuşare. Pozele nu sunt neapărat portrete, adică guri vorbitoare. O vegetaţie aproape tropicală, un lanţ de obiecte sau întâmplări pot domina imaginea. Poeta nu se poate abţine de a descrie cu apetenţă cadrul, pierzând de multe ori marginile. Ceea ce transformă poemul într-un soi de fluviu al conştiinţei: "lipit de cămaşa cu franjuri sternul mi se turteşte/ până ce se distilează zeama altor emoţii,/ iar printre resturi obrazul meu stâng începe să vadă:/ malul râului, nisipul, copiii săgetând uşor/ mormolocii/ în felul acesta căutând lucrurile înălţătoare/ ce se puteau arăta uneori... şi se arătau/ pe sub sălciile sârmoase/ ca şi adunările sau împărţirile din ceilalţi ani de şcoală/ când sterpele reptile apăreau tot mai rar..." (Cariera).

Volumul este împărţit în două părţi inegale: Cariera (un poem mai lung) şi Love Story (restul).

Cariera e un topos şi un simbol. Cariera e locul de unde se încarcă lutul sau nisipul pentru a fi dus şi prefăcut în altceva: beton, sticlă etc. Cariera e simbolul unei nostalgii. Ea este nu numai emblema unui loc lăsat în urmă, dar şi a unui timp şters definitiv.

Al doilea ciclu narează în zigzaguri şi serpentine istoria unei iubiri. Detaliile care mai încolo vor avea precizia unui bisturiu bine ascuţit nu sunt înfăţişate dintr-o dată. Poeta începe cu nişte poze pe care s-ar părea că le învârte în mâini. Cadrul şi atmosfera sunt abia schiţate, poartă un caracter introductiv. Sticla rememorativă este aburită, reperele estompate. Poemul Poză alb-negru este conceput ca o scrisoare despre conţinutul adevărat al căreia nu trebuie să ştie mai mult de doi oameni. Şi alte poeme exersează acest vag clarobscur, un personalism ermetic, o conversaţie susurată la telefon. Frank O'Hara adus cu un citat la pag. 61 nu este deloc întâmplător.

Poezia devine în primul rând un puternic antidot împotriva singurătăţii. Unele imagini (picurate cu buline ironice sau fără) parcă ar migra dinspre poezia Simonei Tache înspre cea a Ioanei Nicolaie (sau invers): chipul aurolacului între rufe sau inimioarele văzute într-o vitrină. Nu sunt singurele imagini pornite într-o circulaţie cu dublu sens.

Paginile "aurii" de mai departe urmăresc pas cu pas înfiriparea unei iubiri. Textul este deschis, iar cuvintele dezgolite. Şi aici poemele sunt file de jurnal intim: "acum scriu pe o ciornă,/ e cu mult înainte de primăvară/ tu eşti pe Nada Florilor,/ tu eşti acasă şi poate dormi/ pentru mâine mai strângi câte un vis,/ desigur cu noi, desigur real" (Decembrie cu zăpadă). Misteriosul Mircea se conturează ca în filmele SF: "m-am speriat de frumuseţea umărului/ de vigoarea trupului tău de puştan" (Într-un apartament din Drumul Taberei).

Modelul urmat este al Heloпsei. O Heloпsa directă, exhibatã, instinctualã, aşa cum apare mai degrabã în celebrul film american. Poemul final, în versuri reluate din poeme anterioare, este şi el în stilul despãrþirii de Abйlard. Pentru o clipã? Pentru totdeauna?

Pagina precedentă

1 2