"Două femei, două debuturi"

De la bun început m-am gândit care ar putea fi acele câteva trăsături comune care ar face mai compatibilă convieţuirea cărţilor în cadrul aceleiaşi cronichete. Până la urmă, s-au adunat mai multe tangenţe decât m-aş fi aşteptat. În afară de faptul că amândouă sunt debuturi în poezie şi aparţin sexului frumos, am mai descoperit, din notele biografice, că autoarele sunt născute în acelaşi an, sunt absolvente ale filologiei Universităţii din Bucureşti şi că au avut nişte funcţii în cadrul Editurii Humanitas. După cum vom vedea, filiaţiile nu se opresc aici. Ele ajung şi în domeniul creaţiei. În prezentarea cărţilor totuşi am hotărât să merg pe cărări separate. În două-trei fraze aşternute pe coperta a patra, Alex. Ştefănescu vorbeşte despre un anume spirit al epatării propriu Simonei Tache în volumul său intitulat cam enigmatic, ermetic, Împărţit la doi. Nu ştiu dacă epatarea mai poate fi pomenită într-o epocă suprasaturată şi plictisită ca a noastră. Încercarea de a epata devine sinonimă cu încercarea de a inventa bicicleta. Despre epatare se putea vorbi într-o epocă, apusă, când arta era o îndeletnicire burgheză, şi nu un exerciţiu aproape obligatoriu. Arta momentului, poate cu atât mai mult poezia, devine o rugăciune de dimineaţă sau de seară, după caz, spusă fără să te gândeşti că ai vrea să epatezi pe cineva. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dispărând epatarea. Dar au dispărut şi alte lucruri: ca seducţia sau geniul.

Simona Tache mai degrabă se joacă, adică vrea să fie cât mai liberă în ceea ce comunică. Poeta este foarte ataşată de unele lucruri, întâmplări şi evenimente cu care vine în contact, chiar şi atunci când le simte o emergenţă negativă. Concretul se cotileşte din poezie sub diferite forme: amintiri, relaţii cu ceilalţi, cu semeni, în general frânturi. Pe de altă parte, la Simona Tache se simte o mare sete de a face, de a construi literatură, de a crea un peisaj al literaturii. Aşa pot fi explicate trucurile scriitoriceşti: mici strigăte menite să capteze atenţia. Acestea însă nu părăsesc niciodată uniforma şcolărească. În acest sens, debutul este şi o despărţire de o vârstă, biologică şi literară. Apoi tendinţa poetei de a imprima textului un aer de familiaritate, de a-l închide într-o încăpere cu pluşuri şi baldachine plasează poemul în zona literaturii de album. Transcriem sfârşitul unui poem ilustrativ: "Ieri, de pildă, mi-a mărturisit/ Dragostea ei pentru un tânăr poet român/ A cărui carte am ţinut-o pe birou multă vreme/ (Aici fiecare crede că-i vorba despre sine)/ - E însurat, stai cuminte! - i-am zis" (Învăţăturile Simonei către prietena ei, Mica Sirenă).

Volumul este împărţit în trei cicluri care s-ar dori trei vârste. Poemele trasează şi un itinerar necesar de iniţieri mai întâi în singurătate şi tristeţe, cărora li se vor adăuga altele: frustrarea, sentimentul vinii, moartea - toate accentuându-se pe parcurs şi conducându-l pe cititor prin labirintul interminabil al poeziei. În cele din urmă să ajungi la maturitate: la detaşare, ironie şi sarcasm. E un drum aidoma celui parcurs până acum de Simona Tache: de la asistentă medicală la Grădiniţa nr. 257 din Bucureşti până la nobleţea de poet(ă).

Simona Tache începe să dea chipuri singurătăţii sale: inventează adresările (către sine) sau utilizează dialogul (cu sine). Sunt doar unele tehnologii ce au căpătat proporţii în anii din urmă. Există deci la ea tot tacâmul: şi sentimentul tinereţii pe care o aveai în faţă şi care se roteşte către spate, şi această pornire stranie pentru mulţi de a pune drept pavăză foaia albă sau scrisă. Simona Tache scrie fiind încredinţată că despre tinereţe trebuie scris cu cuvintele ei: "Scriu scrisori de dragoste/ Cu unghia/ (Ca el)/ pe muşamaua roz, înflorată, / Aşezată cu grijă/ Pe masa din bucătărie" (Ce face Domniţa când stă întinsă, leneşă, pe canapea).

Ceea ce mai observ în poezia Simonei Tache este o schiţă de grimasă (literară) a Martei Petreu, cu deosebire în ultima parte (vârstă) a cărţii. De a nu se cruţa deloc, de a-şi etala metehnele fizice şi psihice, de a fi dizgraţioasă - pe alocuri impudică - şi de a împinge estetica urâtului mai înspre pânzele albe. Citez din Portret al nimănui: "Sunt urâtă, portocalie şi plângând,/ Cu disperarea atârn`ndu-mi de pe trup/ Ca o zdreanţă pe sperietoarea de ciori". Portrait d'une femme înseamnă sfârşitul definitiv al unei vârste. Început cu o poezie despre poezie, ceva în stilul anilor treizeci, unde poezia "se spăla pe dinţi în oglindă" (...) "Ş-apoi, cu umbreluţa galben-pai, de soare" (...) "îşi scoate boiul cilibiu la plimbare,/ În Cişmigiu", volumul se încheie cu Poezia Unu, în acel stil dur al poetelor optzeciste, despuiat de naivităţi şi sentimentalisme: "Poezia se plimbă continuu/ pe trupul meu/ Tropăind/ Ca o armată foşgăitoare de paraziţi".

Nici pentru Ioana Nicolaie poezia nu reprezintă un proiect deosebit, cu largi deschideri şi semnificaţii, aşa cum era conceput de marile curente literare ale trecutului. Lirica ei este un song of herself. Poezia este localizată într-un cadru casnic, domestic. Acest cadru nu depăşeşte nicicând limitele unui bun-simţ realist. Nu lipseşte nici renumita garsonieră de tip socialist, ca simbol ultim al unui orizont închis.

1 2

Următoarea pagină