Republica Moldova, un stat privat de dialog (2)

Dacă obiectivul de integrare europeană a republicii constituie o prioritate nu doar declarată a politicii noastre externe, trebuie să explicăm astăzi omului de rând ce avantaje vor obţine copiii lui de la accederea Republicii Moldova la spaţiul unic european. Bineînţeles, "integrare europeană" sună foarte frumos, însă există o profundă neînţelegere a avantajelor, dar şi a costurilor acestei integrări. Până când cetăţeanul simplu nu va realiza avantajele (şi dezavantajele) principalelor obiective ale politicii externe (şi interne), atingerea acestora va avea foarte mult de suferit, mai ales pe termen lung. Atingerea acestor "obiective strategice" va fi constant pusă în pericol de rezultatele unor noi alegeri sau de manevrele şi perfidiile unei clase politice amorfe.

Orice tentativă de a urni lucrurile din loc (şi a păstra realizările pe care le-am obţinut în anii din urmă) este sortită eşecului atâta timp cât nu se bucură de susţinerea societăţii civile. Această susţinere nu poate să apară în lipsa unui dialog permanent şi echitabil dintre stat şi cetăţean. Lipsa comunicării dintre putere şi diverse entităţi sociale nu poate duce la instaurarea unui stat democratic, modern şi viabil, parte integrantă a unei Europe prospere şi stabile. Dacă vrem să atingem nişte obiective, nu ne putem eschiva de la obligaţia de a contribui la cristalizarea dialogului social.

Un atare dialog este posibil, şi este mult mai uşor de înfăptuit decât cu cinci ani în urmă, de exemplu. Acum dispunem de o seamă de instrumente care l-ar facilita: ONG-uri, asociaţii, fonduri, cluburi, adică o veritabilă societate civilă în formare. Fiind mult mai flexibile, mai puţin conservatoare şi conjuncturiste decât partidele politice şi instituţiile statului, multe dintre aceste structuri ale societăţii civile (deficitare deocamdată) deţin un potenţial intelectual care le permite să vină cu propuneri concrete şi realizabile privind viitorul Republicii Moldova, şi pot mai uşor să reflecte şi să răspundă necesităţilor societăţii. Acestea îşi pot asuma o parte din responsabilitatea instaurării unui dialog între stat şi cetăţean şi ar putea ajuta instituţiile statului să purceadă la un adevărat schimb de opinii cu acei care periodic constituie multrâvnitul "electorat".

Instituirea unui atare dialog ar contribui la edificarea unui anumit consens social privind viitorul republicii, ceea ce, inevitabil, va avea drept efect creşterea stabilităţii în societate şi va constitui un pas important către situaţia (normală chiar şi în majoritatea ţărilor postcomuniste) când cursul politic general al puterii nu va depinde în exclusivitate de câţi oameni are un partid sau altul în parlament, de cine este preşedinte, de câţi deputaţi chiulesc de la şedinţele parlamentului sau de structura cabinetului de miniştri.

Revenind la problema integrării în comunitatea internaţională, este evident că nu este de ajuns să dorim integrarea în Europa. În cazul în care râvnim cu adevărat să atingem acest obiectiv, este nevoie să educăm, să pregătim, să explicăm cetăţeanului de rând ce înseamnă Uniunea Europeană, ce idei stau la baza acestei Uniuni, de ce afirmăm că facem parte din spaţiul sud-est - european, ce ne va aduce aderarea la Pactul de Stabilitate, intensificarea relaţiilor cu ţările Europei Occidentale şi Centrale etc. Dificil, nu? Dar cine a spus că există soluţii uşoare? Cine a crezut că un stat apărut peste noapte posedă toate premisele pentru a se înscrie armonios în concertul european? Anume încrederea oarbă că europenismul şi modernitatea vor veni o dată cu ambasada Germaniei, creditele FMI şi unele investiţii străine a constituit una din cauzele falimentului Societăţii pe Acţiuni de tip Închis "Republica Moldova", care, de câtva timp, este la un pas de a fi naţionalizată. Nu investiţiile ne vor face europeni, ci respectarea riguroasă a regulilor jocului (etica afacerilor) va atrage investiţii. Nu republica parlamentară ne pune în rând cu Letonia, Cehia sau chiar Belgia, ci doar creşterea exigenţelor faţă de clasa politică ne va permite să sperăm la o prestaţie superioară decât cea a lui Lukaşenko în Belarus. Dar aceste exigenţe faţă de clasa politică nu pot veni decât din partea unei populaţii mai mult sau mai puţin culte.

La Chişinau se insistă asupra "vocaţiei europene" a Republicii Moldova, dar nu se face aproape nimic pentru a dezvolta conştiinţa acestei "vocaţii" (contestabile, de altfel). Avem vocaţie şi gata, rămânem aici, pe loc, până vede şi Bruxelles-ul că suntem europeni, dar estici; că suntem deştepţi, dar neapreciaţi; că vrem în UE, dar îi votăm pe comunişti. Bruxelles-ul însă nu ne vede, căci el merge înainte. Edificarea noii Europe avansează, iar noi stăm pe o margine de drum, aproape striviţi de Asia, şi în acelaşi timp convinşi şi mândri de "europenismul nostru". Până la urmă ajungem să fim plictisiţi de propria inacţiune, frustraţi că Europa nu ne mai aşteaptă şi conştienţi de propria impotenţă. După aceasta urmează autojustificările: Occidentul nu susţine reforma, nu ne dă credite, nu ne construieşte drumuri, nu îi presează destul pe ruşi să îşi retragă armata din Transnistria, nu vrea să ne asociem la UE.

Dar de ce să dorească Europa Occidentală un Acord de Asociere a RM la UE, dacă implementarea actualului Acord de Parteneriat şi Colaborare va mai dura ani şi ani? De ce ar finanţa Vestul includerea noastră în infrastructura sud-est - europeană prin Pactul de Stabilitate, dacă Chişinăul anunţă că vrea să intre din nou în sistemul energetic al Rusiei? Cum să accepte Uniunea Europeană semnarea unui Acord de Liber Schimb cu Moldova, dacă nu se mai aude despre reforma sistemului de impozitare şi trecerea la standardele europene de contabilitate? De ce nu ne-ar retrage SUA clauza naţiunii celei mai favorizate, dacă noi finanţăm indirect "întărirea statalităţii republicii moldoveneşti nistrene", autorizând exporturile uzinei de metal de la Râbniţa, care plăteşte impozitele Tiraspolului, şi directorul căreia declară că autorităţile de la Chişinău ar trebui să fie mulţumite că uzina foloseşte Calea Ferată a Moldovei? În tupeul său, însă, acest şef uită să spună cui (şi cum!) mulţumeşte el pentru că profită de regimul preferenţial al Chişinăului în comerţul cu SUA. Dar acestea toate nu contează - suntem (sud-est)europeni şi punctum! Iar faptul că UE nu are o reprezentanţă la nivel de ambasadă la Chişinău (dar are în schimb în Papua-Noua Guinee) nu ne deranjează şi nici nu ne pune pe gânduri.

Deocamdată statul moldovenesc nu dă semne de trezire. Probabil pentru că trezirea ar însemna reconsiderarea motivaţiei existenţiale a "elitei" noastre politice. O fi fiind greu să accepţi că statul este un organism care trebuie să servească cetăţeanul de rând, şi nu invers, aşa cum a învăţat establishment-ul din Republica Moldova, acumul`nd o experienţă de neuitat în şcolile de partid şi în celulele comsomoliste.

Pagina precedentă

1 2