|
"E unul care cântã mai bine decât mine? Cu atât mai bine..." ar trebui să exclame în cor generaţia lui Brian de Palma, Martin Scorsese şi chiar Steven Spielberg (până de curând neîntrecut în a împăca varza cu capra, simpatiile publicului plătitor cu interesul nedisimulat al cronicarilor): în Pădurea Sfântă au dat năvală, haiduceşte, o pleiadă de tineri cineaşti. E adevărat, sunt îndrăzneţi până la insolenţă, însă instruiţi, creativi, laborioşi, cu un simţ aparte al camerei de luat vederi, cea percepută ca un membru organic: un braţ, un ochi interior, o ureche acordată pe o lungime specială de undă, - toate condimentate cu un sentiment al autoderiziunii pe potrivă. Or, dacă există cu adevărat un Dumnezeu al îndrăgostiţilor şi al beţivilor, este unul, neapărat, şi peste împătimiţii filmului: realizatorii antecedenţi au cam jinduit decenii un Oscar (candidul Spielberg, deşi cucerise titlul de expert în a obţine câştiguri fabuloase - pentru serialul de aventuri cu Indiana Jones şi Jurassic Park , - s-a bucurat de recunoaşterea Academiei Americane de Film mult mai târziu).
Uite-i, însă, pe unii pornind cu stângul chiar din faşă - la răsmediata ceremonie a decernării Oscarurilor-2000 s-au văzut aclamaţi anume ei, cei acum doi-trei ani anonimi: Cel mai bun film - American Beauty ! Cel mai bun regizor - Sam Mendes! Nominalizate, cu hurta şi cu bucata, uvrajele colegilor de generaţie: Al şaselea simţ, de M.Night Shyamalan, Boys Don't Cry de Kimberley Peirce, Being John Malkovich de Spike Jonze, Matrix-ul fraþilor Wachowski... Magnolia lui Paul Thomas Anderson, opus emblematic, poliform, propunând o estetică singulară, precisă, o cheie regizorală modernă, cu adevărat de început de mileniu, o tramă etajată, apropiată călătorilor în cyberspaţiu, celor familiarizaţi cu Internetul (ca să accesezi mesajul, să-l decodifici, deschizi - aproape că făcând uz de cursor, - gemuleţele-windows), o plasă deasă de relaţii umane contorsionate pe diferite paliere: dragoste, ură, responsabilitate, răzbunare, caligrafiate pe orizontala şi verticala relatării cinematografice - a cucerit Ursul de Aur, cea mai înaltă distincţie a Festivalului de la Berlin, ultima ediţie a secolului. Culmea, - acest neobrăzat triumf a fost înregistrat în anul când au ieşit pe piaţă filme de Milos Forman, Sydney Pollack, Martin Scorsese! Băieţei între 25-35 de ani încep a impune propriile reguli de joc acestei Galaxii pre nume Hollywood, urcând şi treptele box-office-ului cu o sprinteneală de invidiat - Al şaselea simţ, montat după propriul său scenariu de un puşti de nici 30 de ani, a devenit al şaptelea mare succes financiar (de casă) din istoria filmului american! Deci, se subînţelege, autorul ar putea pretinde, pentru următorul său proiect, un onorar personal nu mai mic de 10 mln $.
Foarte personalizate, cu o scriitură sigură, inconfundabilă, peliculele girate de aceşti atât de frumoşi, ambiţioşi şi incisivi lupi de cinema au multe în comun: în primul rând, intransingenţa controlului artistic cel mai riguros şi originalitatea demersului. În rest, sunt de-o diversitate nesperată - de la claritatea distilată a imaginii din American Beauty la cea stilizată а la "video de amator" din fantasticul şi fantasmagoricul Project Blair Witch semnat de Eduardo Sanchez şi Daniel Myrick, de la istoria adevărată, quasidocumentară din Boys Don't Cry la intelectualismul sofisticat şi hiperumanist al Magnoliei; la antrenantul amalgam MTVŞDe strajă Patriei cu titlul Regii deşertului al superdotatului David O'Russell. Lista ar putea fi continuată cu creatori de ambe sexe, debarcaţi în front comun pe ecranele multiplexelor, dar şi în competiţie la marile festivaluri - Daren Aronofsky, Karyn Kusama, Guy Ritchie (etichetat deja ca Tarantino britanic), în majoritatea lor având la activ o prolifică experienţă teatrală (iată, cu adevărat, un passe-partout pentru Hollywood, astăzi - afirma revista Le film franзais, - să vii din scenă, de pe Broadway sau de oriunde). De ce anume? - ne-am întrebat şi noi, ca şi cei de la Variety, care au dat următorul răspuns: "Deoarece sunt liberi, nu-i apasă nimic din "bagajul" hollywoodian, aduc cu sine o prospeţime achiziţionată de studiouri la un preţ derizoriu. În plus, ei dispun de experienţa actorului, a lucrului pe rol, ceea ce lipseşte adesea pe platou."
Norocul lui Sam Mendez (faimos regizor de teatru ce a repurtat un uriaş succes atât la Londra, cât şi pe Broadway cu piese ca The Blue Room, cu Nicole Kidman, cu Cabaret, jucat şi pe la noi, prin Est - chiar dacă nu la Chişinău, deocamdată) s-a întrupat în Steven Spielberg. Acesta, după o reprezentaţie, s-a apropiat de Mendez, pe atunci director de companie teatrală, apoi tot el l-a împins în braţele celor de la studioul DreamWorks pentru primul său lungmetraj - "cine altul dacă nu un om de teatru ar fi fost în stare să pună accentul pe trandafirii roşii ce simbolizează astăzi acest film ? - a exclamat autorul bonom al lui E.T., în noaptea Oscarurilor, - crezând în steaua lui Sam Mendes, DreamWorks a realizat cea mai fericita investiţie din toată existenţa sa."
|
Larisa Turea
Inapoi la cuprinsul numarului