O artă gravă a unei ţări în tranziţie (2)

Expoziţia Transitionland s-ar putea, metaforic, denumi şi Olanda******fanteziei estetice. Recursul la această metaforă nu este deloc accidental, ea dă măsură aproape completă asupra unei selecţii aleatorii, ipsatorii, bazate pe nume sigure, probate în timp, înregistrate temeinic în conştiinţa publică. Spiritul unei coterii sau al unei comunităţi a "băieţilor de cartier" - pot fi regăsite în atitudinea /opţiunea curatorială, în materie de "disecţie" a feliilor din timpul artistic imediat. Aerul unei triºerii parcã încã mai planeazã...

Ceea ce decepţionează cel mai abitir la această expoziţie-eseu este însăşi miza "împăcării" generaţiilor: "simpatia intelectuală a generaţiilor în tranziţie" (Ruxandra Balaci). Nu mi-aş fi închipuit, până la acest contact cu Transitionland, să pot împărţi cu atâta uşurinţă arta românească în doar două "felii", aşa cum lasă să se înţeleagă organizatorii: "Arta an imprint of reality" versus "Neo-Ortodoxismul artistic, eludat din expoziţie, oferă refugiul static, de promisă stabilitate a simbolului tradiţional". Îmi repugnă completamente acest exclusivism reducţionist, nociv din perspectiva unei analize globale, de sinteză. Cu atât mai mult cu cât în ansamblul expoziţional înfăţişat la muzeu e prezentă "imaginea" numai uneia dintre ele: arta ca radiografiere a realităţii. Avem de-a face cu o reală şi gravă confuzie. Ea se datorează convingerii că arta contemporană este aceea care valorifică (lucrează cu) materiale/artefacte selectate din sfera profană, extra-artistică sau non-artistică. Raportarea la o anumită tradiţie locală nici nu se subînţelege, ea devine chiar non grata.

Arta nu suportă bipolaritatea forţată, ea e mereu mult mai nuanţată. Personal înclin a discerne mai multe paliere - prezente în arta noastră actuală. Dincolo de cele deja invocate, ar mai fi de adus în discuţie şi alţi vectori: moralismul post-ideologic, prezent (chiar dacă, uneori, doar de o manieră implicită) la artişti ca Ion Grigorescu, Eugen Stănculescu, A.M. Agrippa, Gheorghe Ilea, Valeriu Mladin, Victoria şi Marian Zidaru ş.a.; apoi, putem distinge prezenţa unui difuz neo-post-conceptualism, practicat de grupurile "SubReal", "Ecou", precum şi de indivizi-artişti-instituţie: Matei Băjenaru, Sorin Vreme, Alexandru Antik, Lбszlу Ujvбrossy, Ştefan Rusu, Lila Passima, Sбndor Bбrtha, Cosmin Grădinaru ş.a; în fine (fără a exclude prezenţa şi altor direcţii), mai avem de-a face şi cu o ofensivă, deloc neglijabilă, a noii figuraţii reprezentate în primul rând de artistele Stela Lie, Anca Mureşan, Ecaterina Vrana, precum şi de grupurile "Crinul" şi "grupul celor cinci" (Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu, Florica Peia, Marian Dobre, Valeriu Paladi). Această propunere de clasificare, fie chiar şi în această formă voit sumară şi schematică, este o glossă asupra multiplicităţii artei autohtone a momentului.

Tocmai lipsa unei viziuni/vederi mai largi asupra ceea ce este arta românească contemporană, aşa cum se lasă ea surprinsă din evenimentul discutat, decepţionează aproape iremediabil.

În forma în care s-a prezentat acest Transitionland, "eşantion" de produse conceptuale/metavizuale", precum şi motivaţiile încropite în textele adiacente acestuia*******, vor face ca şi pe viitor Giancarlo Politi (editorul de la Flash Art) să-şi menţină punctul de vedere conform căruia: "arta românească nu înseamnă nici cât cea albaneză", întrucât o artă care-şi descrie/ilustrează realităţile propriului ethos doar sub formă de bude, câini vagabonzi, ghivece, fise de 100 de lei, sacoşe umplute cu vânt şi "îngeri cu feţe murdare" nu se poate recepta, cel puţin de un ochi detaşat, exterior, decât ca una fatalmente şi definitiv minoră. Fireşte, un ochi (de istoric, de teoretician, de publicist) occidental complezent (cum a fost cazul lui Madame Catherine Millet) ne mai poate trata un timp cu o oarecare înţelegere, luînd în considerare experienţa noastră totalitară, cât şi pe cea, defectuoasă, "post-revoluţionară". Dar până când va fi tolerată această inconsistenţă, lipsă flagrantă de personalitate?

* Erwin Kessler, PH neutru în: Vineri, nr.17, martie 1999, pag.12 Citez: "Spiritul criticii actuale nu mai este analitic şi dogmatic ("kantian"), ci "diluţionist", iluzionist şi hedonist. Critica este mai estetă decât arta. În această conjunctură dramatică (datorită confuziei), s-a produs un fenomen care, de mulţi ani deja, face ravagii şi pe scena artei româneşti, anume apariţia artei critice. Aparent născută contra naturii artei, arta critică este un fel de scurtătură prin care unii artişti vor să parvină direct la public, fără să mai traverseze livada cu capcane a criticii. Ea mizează pe o stare de perplexitate, căci critica "critică" a artei ne-critice (tradiţionale) este, în mod curent, aşteptată şi acceptată , pe când arta criticã profitã de un discurs în genere necritic(...) Arta critică este o diversiune a conştiinţei închise în cercul vicios al lucidităţii, împresurată însă de o irezistibilă - atât de actuală - vitalitate, care o face să-şi transforme aşa-zisul negativism funciar într-o substanţială încurajare la consum (la consumul de sine, de alţii)".

** Anca Oroveanu, Teoria europeană a artei şi psihanaliza, Meridiane, Bucureşti, 2000, pag. 145.

*** vezi: Ruxandra Balaci & Dan Perjovschi, Transitionland with Brancusi as special guest star, în: artelier, nr. ѕ, 1999, pp. 57-61.

**** Victor Misiano, Manifesta 3: More ethics, less aesthetics, în: Moscow Art Magazine, nr. 33, octombrie 2000, pp. 59-64.

***** vezi pentru acest punct de vedere: Jean-Luc Nancy, Corpus, Йditions Mйtailiй, Paris, 1992.

****** În 1993 cunoscutul artist şi teoretician rus Yury Leiderman a publicat textul Notes from the Wellow Box, dedicat lui Duchamp. Acolo el foloseşte termenul de "Olanda" în sensul de "nucleu al insignifianţei artificiale", în interiorul căruia este posibilă o infinitate de cauze şi efecte.

******* Un adevărat efort de DJ se resimte, în mod special, în melanjarea textelor din catalog, mai puţin în deciziile curatoriale - unde ele ar fi fost decisive. DJ-ul operează mereu cu material muzical neînsufleţit şi, până la un punct, impersonal, care nu-i aparţine, care nu-i poartă semnătura. Curatorul nu este chiar deloc (şi nici nu poate fi, decât dacă lucrează cu material din muzeu, de arhivă) un DJ, cum vrea să ne facă să înţelegem Adela Văietişi, pentru că acesta are de a face cu artişti concreţi, cu opţiuni personale de care trebuie să ţină mereu cont, să le ia întotdeauna în calcul. Din acest punct de vedere, consider că cei mai buni curatori, cel puţin dacă e să ne limităm la cazul nostru românesc, sunt chiar artiştii.

Pagina precedentă

1 2