O artă gravă a unei ţări în tranziţie

20 decembrie - 15 februarie 2001

curator: Ruxandra Balaci

asistenţi: Raluca Velisar şi Adela Văietişi

Expoziţia Transitionland, deschisă la finele anului, secolului şi mileniului trecut, la Muzeul Naţional de Artă al României, cu întregul său eşafodaj teoretico-critic (texte, note şi trimiteri, catalog) este un fapt artistic care poate fi "disecat" şi analizat pe (cel puţin) trei paliere: să-l considerăm, deopotrivă, un fapt ventriloc, previzibil şi decepţionant. Să le luăm sistematic, pe rând.

Prin 1993, şi cred cu tărie acest lucru, în materie de artă critică*, lucrurile erau pe cale de limpezire, oarecum statutate. Realităţile sociale şi politice (neocomuniste, criptocomuniste) substituiau aproape complet, în discursul imaginar al unor artişti de la noi, atitudinea estetică, gestul prospectării imagisticii "spontan izvorâte din inconştient"**. Din zona esteticului (devenită probabil prea strâmtă), arta a ajuns (poate doar la câţiva artişti: Teodor Graur, Dan Perjovschi, "SubReal", Ion Grigorescu) în vâltoarea anodină a cotidianului, a banalităţii terne, zilnice. "Turnul de fildeş" a rămas, abandonat, în urmă, părăsit. Instalaţia Draculaland, la bienala de la Venezia, a grupului "SubReal", pe de-o parte, şi Erste Schritte. Rumanische Kunst der 90-er Jahre (curator Călin Dan), expoziţie prezentată la Bonn şi Berlin, pe de altă parte - "glosau" pe marginea problematicii (şi a atitudinii) social-critice invocate. După 7 ani cercul se închide, la Bucureşti (după ce, iniţial, un proiect cu titlul Transitionland fusese prezentat la concursul de proiecte pentru Bienala de la Venezia, în 1999***). Transitionland simulează, metaforic vorbind, zgomotul înţepător al unui disc vechi abandonat cu acul pe epiderma lui de ebonită. Înregistrarea s-a sfârşit, dar macaraua pick-up-ului nu mai funcţionează de multă vreme. Bate pasul pe loc - cam asta e "tranziţia" închipuită în imagini, pe care sunt chemaţi s-o contemple ("mediul receptării" e chiar aşa "ostil"?) - în templul artelor plastice - iubitorii de "frumos", de delicii estetice, de "dulci nimicuri". Este, aici, o vorbire a sinelui cu sine, o sforţare ventrilocă, impură. La fel de impură ca şi mimetismul de factură hip-hop (în varianta sa valaho-dâmboviţeană adică), de care se extaziază atâta organizatorii, şi la "estetica" căreia recurg, ca spre o posibilă metodă (nouă) de a vedea lumea.

Un cunoscător al fenomenului artelor actuale (deşi îmi exprim unele reţineri asupra existenţei unui fenomen real, matur) poate fi cel puţin nedumerit de vizitarea acestei expoziţii. Aici totul e previzibil, derutant de transparent. Ca însăşi realitatea noastră, de altfel. Un fel de "Plai cu boi" în ronde-bosse. Aici "locul comun", universul lui dйjа vu, găselniţa, "politica corectă" (cacofonie acceptabilă?) devin valori în sine, se suprapun şi se melanjează la modul cel mai voios şi iute. De la Ex Oriente Lux (1993) încoace arta video îşi cam face, cu coatele, loc mai în faţă, vrea să stea în stranele templului sacru al artelor. Numai că acest gen (mai mult: tehnică, unealtă, artefact decât suport ideatic) s-a cam demodat deja pe alte meleaguri. S-a ramolit. Mai precis: a ajuns obiect al unor temeinice reconsiderări, chiar din temelii, i se chestionează statutul de "proces temporal". Interactivitatea - specifică acestei tehno-arte - înţeleasă "ca un reflex la proprietăţile acestor media: simultaneitate, accesibilitate, imaterialitate, acceleraţie, temporalizare, dislocare, globalism, anihilare a identităţii şi trupului etc." (Peter Weibel) este quasi-absentă din producţia artistică autohtonă. La noi, spectatorul nu e agresat în nici un fel, nici psihic, nici fizic, ci este momit doar într-o cameră obscură ("black box"), în care e lăsat să privească pasiv şi distant la imagini "mişcate". În fond, avem de-a face cu aceleaşi tablouri clasice, tradiţionale, dar cu o proteică desfăşurare a secvenţelor animate (Gheorghe Razovsky, Horia Bernea, Geta Brătescu), cu reportaje fruste, seci (Dan Mihălţianu, Marilena Preda-Sânc), cu "polipticuri" sofisticate în interiorul cărora poţi interveni cu indiscreţie (Alexandru Patatics). Problematica etică, poetica lui cool etics, despre care a amintit recent criticul de artă şi teoreticianul Victor Misiano, cu referinţă la "patetismul non-pasional" - ce se desprindea din majoritatea producţiei artistice prezente la "Manifesta 3" (2000)**** - este total absentă la artiştii români. Duhul (witz-ul) lui cool etics este constant lipsă din atitudinile (gesturile artistice) "comise" de reprezentanţii artei zise critice autohtone. Aidoma este şi curatorul acestui "stomac" expoziţional. Ei (artiştii, curatorii) nu se implică, ci doar constată, sugerează sau arată. Creează imagini, le multiplică, sunt creatori de rhisome vizuale aseptice. Dar nu comunică. Spectacolul, reprezentaţia, retorica sterilă şi exterioară primează asupra inter-acţiunii. Am spune, aidoma lui Jean-Luc Nancy, că acest "text" (expoziţia e şi ea, fireşte, un text) este "excris", el îşi focalizează resorturile, atenţia pe tot ce este exterior, "dincolo" de semnificaţii*****.

1 2

Următoarea pagină