|
Am ieşit din laborator mai uşurat. Promisiunea Ancăi de a veni cu mine să ridicăm coletul acela sinistru mi-a readus inima la loc. În fond, conţinutul îi aparţine. Aşa că am de gînd să semnez de primire şi atîta tot. Sper că pachetul nu va fi prea greu, căci nici nu mă gîndesc să îl ating. De fapt, ştiu cum o să fac: o să îl iau cu mine şi pe portar, să care el coletul.
Mi-am frecat mîinile cu satisfacţie (am remarcat cu această ocazie că îmi erau transpirate, ca întotdeauna cînd intru în panică) şi m-am hotărît să îi duc în seara aceea pe copii la McDonald's. Imediat am făcut însă o asociaţie de idei care mi-a declanşat o senzaţie teribilă de greaţă. Cred că nu voi mai fi în stare să mănînc niciodată carne.
Mi-am luat geanta din birou şi, zguduit de frisoane, am pornit-o grăbit spre casă. În poarta şcolii m-a salutat o femeie între două vîrste cu o figură complet necunoscută. Probabil mama vreunui elev al şcolii. I-am răspuns cu dinţii încleştaţi şi m-am strecurat pe lîngă ea. Dacă nu ajungeam repede acasă, eram în stare să vomit pe stradă.
M-am dat la o parte să îi fac loc directorului Arion, care abia mi-a răspuns la salut. Se vedea de cît colo că îi este rău, dar cred că nici nu m-a recunoscut, deşi mai fusesem la el în urmă cu o săptămînă. După ce a dispărut după colţ, mi-am dat seama că stăteam în poarta şcolii ca o proastă. Eu venisem să vorbesc cu el despre fiică-mea mai mare, pe care voiam să o transfer într-o altă clasă. Îmi spusese să revin astăzi. Am avut grijă să nu întîrzii, deoarece auzisem că ar fi un om extrem de punctual, iar acum stăteam în poartă neştiind ce să fac. Uitase complet de mine! În prima clipă m-am înfuriat, dar mi-am adus aminte de faţa lui palidă şi transpirată şi m-am gîndit că trebuie să se fi simţit foarte, foarte rău. M-am întors acasă.
Fetele sînt încă în vacanţă şi abia peste o săptămînă vor reveni de la o verişoară de-a mea care are o cabană la Predeal, iar mama este internată în spital pentru nişte analize. Aşa că deocamdată trebuie să am singură grijă de barul şi terasa pe care le-am amenajat în casa şi respectiv grădina noastră.
Am pornit maşina de făcut cafea şi m-am apucat să şterg mesele cu o cîrpă. Nu peste mult timp aveau să apară primii clienţi. Aceştia sînt destul de rari şi abia dacă iau cîte o cafea sau un coniac. Noi nu vindem bere şi de aceea nu avem clientela aceea de beţivi care aduce, de fapt, profitul cel mai mare. Ce-i drept, nici nu avem nevoie de ei. Patru femei, din care două încă minore şi una prea bătrînă pentru a fi de vreun folos, nu pot face faţă hoardei aceleia de pitecantropi. Aşa că trebuie să ne mulţumim cu o vînzare modestă şi cu un profit care abia ne acoperă nevoile. Nu mă plîng însă. Numai de nu s-ar degrada lucrurile şi mai tare.
Tocmai aşezam scrumierele pe mese cînd a apărut individul acela bizar care trece din cînd în cînd pe aici. Cere invariabil Cappy de grapefruit şi cafea şi citeşte Romвnia literară. Uneori şi alte reviste, tot literare. Prima oară cînd a venit, m-a întrebat cum de nu îmi notez comanda într-un carneţel. La cît de variate sînt comenzile lui, chiar că ar fi nevoie! Cu toate acestea, pare inofensiv. O fi poet sau ceva de genul acesta. Cînd, la cîtva timp dupã întîia lui vizitã, l-am întrebat cu ce se ocupã, mi-a rãspuns rîzînd cã este un fel de...textpert. Înţelege ceva dacă poţi!
Ce m-a fascinat la el de la bun început e faţa. Nu este nici frumoasă, nici urîtă şi îi trădează, cred, şi cele mai intime gînduri. Trebuie să fie incapabil să mintă fără să fie prins. M-am învăţat într-un fel cu el, aşa tăcut şi veşnic singuratic.
I-am servit ca de obicei sucul şi cafeaua. Şi, tot ca de obicei, el mi-a mulţumit aproape ridicol de politicos, apoi a despăturit Romвnia literară şi s-a cufundat în lectură.
Eram în bucătărie şi îmi ridicam un ciorap, cînd unicul meu client a strecurat capul pe uşă. Am încremenit amîndoi: eu cu fusta ridicată, el cu privirea lipită de coapsa mea. Mi s-a părut că sesizez cum înghite involuntar în sec. Cînd şi-a ridicat ochii, am putut citi, de parcă era scris cu litere de o şchioapă, că nu se mai culcase cu o femeie de un secol.
- Aº dori niºte zahãr... dacă se poate, a bîiguit acesta.
Era atîta dorinţă şi atîta încurcătură în privirea lui că mi-a venit să rîd. Şi poate că aş fi rîs cu adevărat dacă nu ar fi trecut mai bine de şase luni de cînd eu însămi făcusem ultima oară dragoste. În plus, cu un bărbat care se dovedise şi neîndemînatic, şi bădăran.
E posibil ca şi pe mine să mă fi trădat faţa, căci bărbatul a întins mîna şi mi-a atins uşor coapsa. Apoi a început să îşi plimbe palma pe suprafaţa lucioasă a ciorapului, transmiţîndu-mi în tot corpul mici descărcări electrice. Aproape fără să îmi dau seama ce fac, mi-am pus mîna peste palma lui şi i-am apăsat-o mai tare.
Am plecat de acolo spre după-amiază. Văzusem pe fereastra camerei apărînd din cînd în cînd cîte un client care se aşeza la masă, aştepta o vreme şi, după ce înţelegea că nu vine să îl servească nimeni, se ridica şi dispărea. Trei-patru bărbaţi şi o pereche de tineri s-au perindat prin faţa ferestrei cît timp noi am făcut dragoste într-o tăcere deplină. Nu pare să fie o afacere foarte rentabilă, am tras în cele din urmă concluzia, lăsîndu-mă transpirat în pernele moi alături de femeia aceea stranie şi practic necunoscută.
Am plecat de acolo, după cum spuneam, spre după-amiază. Abia după ce am ajuns în colţul străzii mi-am dat seama că, pentru întîia oară, îi fusesem infidel Petrei. Gîndul acesta mi-a produs nu doar surpriză, ci un adevărat şoc. Cînd am ajuns acasă eram atît de tulburat de faptul că timp de mai bine de trei ore uitasem complet de Petra încît m-am prăbuşit pe scaun cu un gol imens în stomac. Cînd am văzut însă copertele negre ale jurnalului am ştiut că ziua aceea îmi fusese dată să o trăiesc pentru a o aşterne apoi pe hîrtie, aşa cum mă rugase chiar ea într-un trecut ce îmi părea acum neverosimil de îndepărtat. Eram prizonierul carnetului de însemnări şi al unei promisiuni. Am deschis jurnalul şi am început să scriu:
De dimineaţă m-am trezit absolut incapabil să fac faţă zilei care tocmai începea. Mi-am dat seama de acest lucru de cum am încercat să mă dau jos din pat. O imensă sfîrşeală mă trăgea înapoi spre aşternuturi. Am avut nevoie de un efort aproape dureros de voinţă pentru a mă ridica şi a-mi tîrşîi papucii pînă în bucătărie. Cu gesturi încete am umplut ibricul cu apă şi l-am pus pe foc. Fiecare linguriţă de cafea părea să cîntărească o tonă. Am umplut ceaşca şi m-am întors în cameră, unde m-am aşezat la masa de lucru. Eram deja epuizat.
|
Liviu Bleoca
Inapoi la cuprinsul numarului