|
De dimineaţă m-am trezit absolut incapabil să fac faţă zilei care tocmai începea. Mi-am dat seama de acest lucru de cum am încercat să mă dau jos din pat. O imensă sfîrşeală mă trăgea înapoi spre aşternuturi. Am avut nevoie de un efort aproape dureros de voinţă pentru a mă ridica şi a-mi tîrşîi papucii pînă în bucătărie. Cu gesturi încete am umplut ibricul cu apă şi l-am pus pe foc. Fiecare linguriţă de cafea părea să cîntărească o tonă. Am umplut ceaşca şi m-am întors în cameră, unde m-am aşezat la masa de lucru. Eram deja epuizat. Cînd am văzut copertele negre ale jurnalului am ştiut că ziua aceea nu îmi era dată să o trăiesc - eram prea sfîrşit pentru un astfel de efort supraomenesc - ci să o scriu. Căci am înţeles imediat că nu mai aveam nici măcar atîta vlagă încît să mă ridic de pe scaun şi să mă duc înapoi în pat. Eram prizonierul cafelei şi al carnetului de însemnări. Am sorbit din ceaşcă arzîndu-mi limba, am deschis jurnalul şi am început să scriu:
De dimineaţă m-am trezit absolut incapabil să fac faţă zilei care tocmai începea. Mi-am dat seama de acest lucru de cum am încercat să mă dau jos din pat. O imensă sfîrşeală mă trăgea înapoi spre aşternuturi. Am avut nevoie de un efort aproape dureros de voinţă pentru a mă ridica şi a-mi tîrşîi papucii pînă în bucătărie. Cu gesturi încete am umplut ibricul cu apă şi l-am pus pe foc. Fiecare linguriţă de cafea părea să cîntărească o tonă. Am umplut ceaşca şi m-am întors în cameră, unde m-am aşezat la masa de lucru. Eram deja epuizat.
Mi-a trebuit mai bine de jumătate de oră pînă să încep să mă trezesc. După încă un sfert eram capabil să leg oarecum nesigur cîteva gînduri răzleţe, iar după alte zece minute aş fi putut chiar să articulez nişte propoziţii scurte. Îmi era clar însă că ziua aceea era pierdută pentru muncă. Odată înţeles acest lucru, m-am mai înviorat şi, după ce mi-am făcut duşul şi am ciugulit nişte rămăşiţe de brînză uitate într-un colţ de frigider, am ieşit în oraş.
Nimic nu este mai reconfortant decît să te plimbi cînd toţi ceilalţi sînt la lucru. Străzile nu erau propriu-zis pustii, dar ceva din aspectul lor îţi spunea că cei mai mulţi dintre oameni erau în clipa aceea consemnaţi să petreacă ore grele şi lungi în birouri înghesuite, în hale zgomotoase sau pe şantiere prăfuite. Motiv suficient să tragi aerul proaspăt mai cu nesaţ pe nări şi să te gîndeşti că viaţa este, în fond, minunată.
Am umblat fără ţintă pe mai multe străzi, dînd colţurile oarecum la întîmplare, pentru a ajunge în cele din urmă în centru. M-am oprit la chioşcul de ziare şi am cumpărat Romвnia literară. Am glumit cu vînzătorul ca de obicei pe seama detaliilor anatomice de pe copertele ultimelor reviste de scandal. Acesta mă întrebă apoi cum îmi place noua mea locuinţă. I-am răspuns că sînt foarte mulţumit.
Nu m-am despărţit bine de bătrîn că, la colţul următor, am dat nas în nas cu Anca. Se grăbea spre liceu. Mai erau cîteva zile pînă să înceapă şcoala şi făcea ultimele aranjamente în laborator. Era bine dispusă de parcă vacanţa i s-ar fi părut prea lungă.
Am plecat apoi mai departe, gîndindu-mă amuzată că Mecks (aşa i-am spus eu întotdeauna lui Meckl) arăta cam aerian astăzi. Aborda un zîmbet larg şi aveai impresia că lumea i se părea minunată. O clipă l-am bănuit că băuse, dar nu mirosea a alcool. Ziceai că e omul cel mai lipsit de probleme. Cînd l-am întrebat unde se duce, mi-a răspuns că se plimbă pentru că nu poate lucra. Zicea că are uneori zile cînd îi este imposibil să traducă un rînd măcar. Atunci e mai bine să lase totul baltă şi să se ducă prin oraş, pentru că oricum nu are nici un randament şi tot ce lucrează trebuie refăcut ulterior. Trebuie să mărturisesc că îl invidiez pentru programul său. Sau, mai degrabă, pentru lipsa lui.
Am intrat în liceu şi am început să urc scările lustruite de atîtea generaþii... de profesori, fireşte, pentru că, dintr-un motiv sau altul, evit să folosesc scările elevilor, deşi mi-ar fi mai la îndemînă cum vin dinspre centru. Nu o dată mi-am spus că aceasta se datorează probabil faptului că, deşi am fost o elevă bună, nu mi-a plăcut niciodată şcoala. Conştiincioasă, da, silitoare, cum vrei să-i spui, dar niciodată nu am fost îndrăgostită de şcoală. Este ironic faptul că am devenit tocmai profesoară. Probabil însă că îmi era scris să se întîmple astfel căci, iată, am ajuns să îmi iubesc meseria cu patimă. Şi să mă bucur că, în sfîrşit, vacanţa mare se termină.
Am descuiat laboratorul şi am intrat. Mi-am notat în gînd că trebuie să schimb plăcuţa de pe uşă. Vopseaua se scorojise şi acum se citea Laburatoi e biclogie.
Tocmai îmi făceam cafeaua pe lampa Bunsen, cînd a dat năvală Relu. Era complet răvăşit. Vorbea incoerent şi abia l-am putut înţelege. Repeta într-una: "Un schelet, înţelegi!? Îţi dai seama ce monstruozitate!?".
În prima clipă am sărit în sus de bucurie, crezînd că în sfîrşit îmi trimiseseră de la inspectoratul şcolar mult aşteptatul schelet pentru laborator. Cel existent, deja cu o mulţime de oase lipsă, se îngălbenise de vreme. Îi venise timpul să fie înmormîntat, probabil. Nu inspectoratul îl trimisese însă. După cîte am putut să îmi dau seama din spusele lui Relu, căci era de o incoerenţă vecină cu dislexia, un fost elev al liceului, stabilit cu mulţi ani în urmă în Statele Unite, introdusese o clauză în testament conform căreia, după moarte, scheletul său urma să fie donat laboratorului de biologie al şcolii. Personajul în cauză decedase de curînd, iar o firmă de pompe funebre (sau poate o carmangerie) îi curăţase frumos oasele, reconstruise scheletul, îl ambalase şi îl expediase. Relu, agitatul meu prieten şi director al şcolii, trebuia acum să se prezinte la vamă pentru a ridica sinistrul (în opinia sa) colet. Cînd am început să bat din palme de bucurie (căci, pînă la urmă, tot urma să primesc un schelet) bietul meu amic mă privi cu un aer aiurit. M-am controlat imediat şi i-am promis că voi merge cu el la vamă. Apoi, în loc de cafeaua obişnuită, i-am oferit un Distonocalm. După zece-cincisprezece minute s-a ridicat şi a plecat oarecum mai liniştit, fie din cauza promisiunii mele, fie a calmantului. Personal, cred că este vorba de o glumă. Pe de altă parte însă, dacă totul este adevărat, îl pot înţelege pe excentricul donator. Căci, gîndindu-mă acum mai bine, şi mie mi-ar plăcea ca după ce mor să stau în fundul laboratorului cu o ţigară strecurată între dinţi de vreun elev mai trăznit, urmărind cum succesorul meu la catedră se căzneşte să predea funcţia de reproducere la rîme.
|
Liviu Bleoca
Inapoi la cuprinsul numarului