Trecute vieţi de doamne şi domniţe

Pentru cititorii români, numele istoricului Georges Duby nu mai este, de multă vreme, unul necunoscut. Aş spune că dimpotrivă: dintre "corifeii" istoriografiei franceze a "Analelor", autorul Artei catedralelor (cum se intitulează prima carte care i-a fost tradusă, în 1987, la Bucureşti, sub titlul Arta şi societatea) este la noi, cu siguranţă, printre cele mai populare figuri, dacă nu-i uităm, desigur, pe Jacques Le Goff şi, într-o oarecare măsură, pe Jean Delumeau, ale căror volume au avut, de asemenea, parte, în anii din urmă, de tălmăciri în limba română.

Dacă am ales, pentru comentariul de astăzi, cartea de faţă - cea mai recentă din seria care Editura Meridiane i-a rezervat-o, din 1987 încoace, autorului - am făcut-o, întrucît ea mi se pare semnificativă din cel puţin trei puncte de vedere.

Primul, bineînţeles, este cel istoriografic. Doamnele din veacul al XII-lea oglindeşte într-un chip, aş zice, aproape exemplar un amplu proiect ştiinţific, început, dacă nu mă înşel, exact cu patru decenii în urmă, prin sinteza consacrată de Duby economiei agrare şi vieţii rurale din Occidentul medieval (L'йconomie rurale et la vie des campagnes dans l'Occident mйdiйval, IXe -XVe siиcles), şi încheiat - sper, din nou, că nu greşesc - chiar cu prezentul volum, ultimul pe care istoricul a mai apucat să-l vadă tipărit, înainte de a-şi fi încheiat viaţa (în versiunea franceză, fiecare capitol al variantei româneşti a fost publicat ca un volum de sine stătător). Alăturarea acestor titluri nu spune, fireşte, mare lucru, afară, poate, doar de cît sînt de deosebite. În realitate, ele sînt legate prin ceea ce - а rebours - apare drept o remarcabilă coerenţă (sau consecvenţă) a cercetării, care o copiază leit pe aceea a şcolii însăşi din care a făcut parte Duby. S-a observat, de nenumărate ori, în legătură cu itinerarul tematic şi metodologic al "Analelor", că acesta a fost inaugurat, în ultimul deceniu antebelic, prin explorarea istoriei economice şi sociale, cercetările sfîrşind prin a identifica, cu începere din anii '70, domeniile pe atunci inedite ale vieţii cotidiene şi mentalităţilor colective, după ce, o bună bucată de timp, fuseseră examinate structurile sociale şi fenomenele demografice, situate în prelungirea (sau "deasupra") cadrelor economice ale vieţii. Nu are rost să insist aici asupra determinărilor complexe care au influenţat elaborarea acestui parcurs, construit, aşa-zicînd, bucată cu bucată, pe măsura dezvoltării cercetărilor. Trebuie să adaug, însă, imediat, că traseul urmat de Duby a fost, pînă în cele mai mici detalii, riguros acelaşi. De la istoria structurilor economice medievale, care îi fusese inspirată de mentorii săi, autorul volumului de care mă ocup a ajuns, de asemenea, să se intereseze, de viaţa cotidiană şi cadrele ei mentale, nu înainte însă de a se fi oprit, pentru o vreme, la structurile sociale, a căror investigaţie i-a oferit temele pe care avea să le dezvolte ulterior. Or, tocmai aici aflăm cel de-al doilea motiv pentru care, aşa cum spuneam, Doamnele din veacul al XII-lea constituie un bun exemplu de raccourci bio-bibliografic: explorat o vreme per se, socialul a rămas, în scrierile lui Duby, un referent esenţial, "background"-ul nutritiv şi explicativ al tuturor explorărilor dedicate, mai tîrziu, fenomenelor culturale şi structurilor mentale. Constatarea riscă să apară oarecum naivă, de vreme ce orice istorie - chiar şi cea mai evenimenţială - este, precum se ştie, pînă la urmă, socială. Ceea ce vreau, de fapt, să spun e că, dacă socialul apare, în multe din analizele care nu-i sînt în mod special dedicate, drept un factor "neutru", un cadru şi nimic mai mult, la Duby, el prinde dintr-o dată viaţă, devine "activ", asociindu-şi funcţia unui soi de - nu găsesc altă expresie mai bună - "interfaţă" lămuritoare a sistemelor de valori, a conduitelor şi a schemelor colective de gîndire. "Lentila" sa filtrează totul. Exemplele care urmează sper să mă facă mai bine înţeles. Primul este cel al ducesei Aliйnor de Aquitania, al cărei admirabil portret este zugrăvit de autor în prima parte a volumului, alături de alte cîteva celebre figuri feminine (Hйloпse, Isolda, Maria-Magdalena, Juette, Dorйe d'Amour şi Phйnice). Moştenitoare a unuia dintre cele mai întinse principate din Franţa (şi, tocmai din acest motiv, intens curtată), căsătorită cu doi regi (Ludovic al VII-lea şi Henric al II-lea Plantagenet) şi mamă a încă doi (Richard I Inimă de Leu şi Ioan Fără Ţară), Aliйnor pare a-şi fi cîştigat, încă din timpul vieţii şi, mai ales, după moarte (survenită în 1204), reputaţia unei femei fără prejudecăţi, liberă în relaţiile cu bărbaţii (pe lîngă cei doi soţi regali, tradiţia literară îi pune în seamă şi cîţiva amanţi la fel de iluştri, printre care însuşi socrul de-al doilea) şi, de asemenea, - cum am spune astăzi - neobişnuit de activă politic (în rivalitatea care i-a opus, în 1173, pe fiii lui Henric al II-lea tatălui lor, Aliйnor a ţinut partea copiilor). Cineva mai puţin familiar decît Duby cu specificul societăţii feudale poate foarte bine să ia acest tip feminin drept o realitate, cu atît mai mult cu cît el este oglindit de mai toate sursele literare ale epocii (deloc puţine). Or, ne previne autorul, ne-am face o idee cu totul greşită despre Aliйnor, dacă am considera-o doar prin prisma acestor mărturii, fără a ţine seama de principiile care reglementau în Evul Mediu raporturile dintre sexe sau de normele şi valorile care guvernau relaţiile sociale "la vîrf", în cadrul elitei nobiliare. În realitate, soarta acestei femei nu s-a deosebit prin nimic de aceea a tuturor prinţeselor de rang înalt (şi, în genere, a femeilor) din epoca respectivă: căsătorită fără voia ei, de timpuriu, din interese pecuniare şi politice, constrînsă, apoi, să procreeze urmaşi pînă la vîrsta-limită a fertilităţii, cu desăvîrşire lipsită de orice drept important de decizie, neglijată - mai mult chiar, ignorată -, Aliйnor şi-a sfîrşit viaţa în mănăstirea în care se retrăsese după moartea celui de-al doilea soţ, asemenea tuturor văduvelor de condiţia ei. "În vremea aceea - scrie Duby - oricine auzea vorbindu-se de Aliйnor se gîndea la sex. Sexul ăesteî tema principală din "Romanul Vulpii", în critica lui socialã cea mai ascuþitã...Cu siguranţă că din acest motiv, Andrй Chapelain a înfăţişat-o în "Tratatul" său, burlesc şi el, în mijlocul unei curţi a iubirii, ca o legiuitoare, imaginară şi vrednică de rîs, a preceptelor curteniei. Din păcate, astfel de glume, ca şi elogiile exagerate ale trubadurilor, au fost luate, şi sînt şi astăzi luate în serios. S-o lauzi pe Aliйnor pentru virtuţile ei? Să rîzi sau să te indignezi de păcatele ei? Eu aş înclina mai degrabă s-o plîng" (p. 24).

1 2

Următoarea pagină