După Life studies

Primul lucru care îţi sare în ochi, pornind numai de la titlul cărţii de poezie a lui Andrei Bodiu, Studii pe viaţă şi pe moarte, este dialogul, peste ani, cu celebrul volum al lui Lowell, Life studies (1959), volum ce a făcut, la data respectivă, dar, vedem, şi acum, senzaţie, declanşând un imens val de emulaţie, cunoscut în istoria literaturii cu numele de biografism. Andrei Bodiu nu face biografism în sensul acela istoric al termenului. Aşa cum deseori se întâmplă în literatură, o mişcare literară mai veche serveşte doar pentru a da, într-o măsură mai mare sau mai mică, o nouă turnură unui peisaj literar contemporan ajuns încremenit şi necesitând o gură de aer proaspăt. Vorba lui Proust: totul e doar pentru a vă da o idee.

Ideea lui Bodiu este de a prezenta o biografie fin de siиcle, o biografie postmodernistă, adică pseudobiografie. Deşi Lowell utilizează şi el ironia, sarcasmul, deşi textul lui pregăteşte şi el o (mare) deziluzie (vezi Călătorie acasă cu vaporul de la Rapallo, poem considerat de Fauchereau cel mai bun din Life studies), la Bodiu biograficul nu mai are integritatea clasicilor, este ciuruit, deesenţializat. Detaşarea, ocheanul întors, prin care priveşte şi rememorează Lowell, se transformă la Bodiu în lehamite. De pe gravitate accentul este mutat înspre vid, diseminare. Bineînţeles că o golire totală a sensului nu se poate produce niciodată. Acolo unde dispare denotaţia, rămâne conotaţia. În caz contrar textul ar deveni non-text.

Primul poem din volum, Ultimii pionieri ai estului (cu o uşoară ciocnire în termeni), trebuie interpretat din perspectiva evanescenţei realului, pe care Bodiu o va reda şi în alte poezii. Este aşadar un text programatic. Poetul selectează doar nişte ultime vestigii ale realului pentru a lăsa loc cât mai repede hăului ce calcă pe urme. În est dispare ceea ce s-a crezut a fi un sens. Poemul merge vers cu vers spre dislocare şi disoluţie. Iar ceea ce se va întâmpla după nu mai ţine de literatură, e treaba futurologiei. Să schiţăm câteva trepte spre nimic ale acestei prime "biografii": "Am rămas puţini majoritatea/ se cară" a zis Serpente şi-a/ sorbit lung dintr-o bere" (...) "am început să urăsc şi praful de pe frunze" a zis Ioan/ plini de draci ne-am ridicat de la masă// "Ploaia asta poa' să ţin-o/ săptămână" a zis Serpente. / Dacă ţine-o săptămână/ mă car" (nu sunt de neglijat nici simbolurile: Ioan, Serpente (lat. serpens).

Al doilea poem urmăreşte în fond acelaşi scop. Intitulat Linia albă, poemul povesteşte istoria sincopată a unei bătrânici. În spate se ascunde însă adevăratul story: dispoziţia autorului materializată într-un lanţ de imagini sordide. Nu este uşor să scrii despre un univers în care lipseşte bucuria. Formele verbale alese sunt cele ale unui potenţial. La Bodiu, exprimarea unei posibilităţi fără finalitate. Sau cum înregistrează, rece, manualele de gramatică: "exprimă o acţiune posibilă fără a se preciza dacă ea este făcută sau nu". Cităm: "S-ar putea să fie linişte / în încăperi. Şi tu să apari bătrânico udând / florile surorii tale". Finalul nu lasă nici un dubiu că linia albă nu este altceva decât nimicul: "S-ar putea să fie linişte în / încăperile tale golite".

Poemele lui Andrei Bodiu sunt în general scurte, spre deosebire de biograficul debordant, cu tendinţa de a se lăţi pe zeci şi sute de pagini. E încă o dovadă că pe poetul român îl interesează detaliul biografic în măsura în care acesta pune în valoare un simbol sau o stare. Îl interesează în definitiv inefabilul poetic, care s-a întâmplat să îmbrace, de astă dată, haina biografismului.

Există câteva ingrediente esenţiale în poezia lui Andrei Bodiu pe care le-am putea pune pe seama formulei postmoderniste salvatoare. Aceste componente, sarea şi piperul artei de la Urmuz încoace, sunt ridicolul, sumbrul şi bizarul. Combinaţia din trei apare de obicei pe aceeaşi reţetă: "Îmi amintesc cum Harry-şi /Întindea o folie de plastic peste cearşaf / Înainte să-şi taie venele să nu murdărească cearşaful/ De sânge" (11 şi 32 de minute); "Poetul cu ochi urduroşi e-un/ şarpe. Un şarpe pleznit cu bâta" (Poetul cu ochi urduroşi).

În English for children, Andrei Bodiu nu scapă ocazia să exploateze o temă absurdă, cea a textuleţelor dintr-un manual de predare a limbilor străine, tot aşa cum un astfel de manual i-a sugerat lui Eugen Ionescu "subiectul" piesei Engleza fără profesor. Spre deosebire de celebrul său predecesor, Bodiu nu creează un limbaj specific, al absurdului, ci recurge la situaţia de absurd.

Andrei Bodiu nu este un absurdist de profesie. De regulă, absurdul ascunde sub haină o simbolistică: uneori aflată la vedere, uşor descifrabilă, alteori mai absconsă. Caracterul epic pronunţat al poemelor sale se deosebeşte de ceea ce am putea numi o proză propriu-zisă printr-un final ambiguu sau simbolic sau deschis. Poemul cu cel mai lung titlu, Eu cu Mihai Ignat discutând despre Thomas Wolfe în anticariat, prezintă următoarea situaţie: Într-un anticariat în care cei doi autori stau de vorbă despre al treilea, intră un bătrân respins în scurt timp de vânzătoare din motive neelucidate. Apoi: "Bătrânul coboară întreabă de-o carte/ de proverbe şi iese/ lăsându-şi inima să zvâcnească// înfiptă-ntre-rafturi". Simbolul desprins e cât se poate de transparent: opera şi autorul său. O parabolă asemănătoare este expusă şi în poemul Devoratorul şi Fumătorul.

1 2

Următoarea pagină