|
Deoarece în filmul american s-au încetăţenit două modele reprezentând populaţia aborigenă, - cel al sălbaticului însetat de sânge, jinduind scalparea Omului Alb, precum şi celălalt, de Little Big Man, de înţelept, vieţuind în armonie perfectă cu natura, Jarmusch sintetizează un indian departe de aceste stereotipuri, o fiinţă umană complexă: "pentru că ambele modele - zice el - mi se par eronate". Nobody ("Nimeni", în română - nu vă sugerează nimic acest nume emblematic) este nevrozat şi complicat: este respins de ai săi fiindcă a crescut şi s-a instruit printre albi. Însă nici aceştia din urmă nu-l au de al lor, aşa că ratăceşte pierdut, la fel de solitar ca şi Blake. Indienii pe care i-a consultat Jarmusch ilustrează cazul printr-o imagine - stau cu fiecare picior într-o altă canoe (cine să priceapă mai bine ca noi ipostaza? Noi, "nimenii" mereu cantonati în istorii şi poziţii incomode?!). Iconoclast şi ireverenţios, răstoarnă dezinvolt căruţa plină ochi cu componentele Mitului american, însă o face cu o graţie îngemănată cu geniul. Scena în care Nobody instalează corpul mort dar încă viu pe o ambarcaţiune, împodobită ca un monument funerar, şi o lansează pe fluviu, sub o ploaie senină şi deasă ce parcă o simţi fizic - caldă, - spre ocean, când personajul mult pătimit se desprinde, ca zganca de pe rană, de materie, prelingându-se - halucinogen - precum întreg filmul, într-o altă stare, de-o intensă elevaţie spirituală, către eternitate, scena aceasta este de o frumuseţe pură, nesperat de poetică. Am certitudinea că nu va lipsi din nici o enciclopedie de cinema din secolul XX. Un film de referinţă la reuşita căruia au contribuit actori cu şcoli şi stiluri diferite de joc: Johnny Depp, Gary Farmer, Lance Henriksen, Robert Mitchum, John Hurt, Iggy Pop, montajul fiind asigurat de preferatul său, Jay Rabinowitz. E aidoma prestaţiei unei orchestre: pentru a se explica, Jim Jarmusch face apel la lumea muzicii, familiară. Un violonist de excepţie acceptă un solo de şase secunde într-o simfonie (se referea desigur la regretatul Robert Mitchum, şeriful, căci anume pe el şi l-a dorit pentru acest rol).
Ghost Dog, The Way of The Samurai, este la fel un rechizitoriu realizat prin metode artistice, având din nou ca personaj omniprezent Moartea (căci ce este Calea Samuraiului, dacă nu cea a Morţii?). De astă dată, eroul omonim - un ascet care respectă întocmai Codul Samurailor, deşi se îmbracă modern, face uz de arme sofisticate şi ascultă muzică stereo la volanul unei maşini de lux - este un supravieţuitor, un ucigaş cu simbrie prins într-o luptă pe viaţa şi pe moarte cu membrii unui clan mafiot. Din nou, transgresarea frontierelor dintre civilizaţii şi epoci, modernitate şi cutume, alambicarea savantă a referinţelor culturale, a stilurilor şi a genurilor. La conferinţa de presă ce-a urmat proiecţiei, Jim Jarmusch a recunoscut că i se pare plată, lipsită de profunzime cultura americană, că îi lipsesc abisurile materializate ale mileniilor de civilizaţie orientală - de aici aplecarea sa către literatură şi cinematograful japonez, figura acestui samurai de sfârşit de secol douăzeci, care trimite mesaje prin intermediul... porumbeilor de poştă, locuind pe terasa unui zgârie-nori, printre păsări (în vecinătate, un individ bizar construieşte o arcă, leit străbunicul Noe). Are de prieteni un vânzător ambulant cu care se înţelege perfect, deşi unul vorbeşte doar franceza, iar celălalt - doar engleza, şi o fetiţă de culoare, gravă, extrem de serioasă, cu care face schimb de cărţi (deci, primul sistem de semnalizare - verba volant cum ar veni, - nu este şi cel mai eficace, ba din contra, poate dezbina şi învrăjbi; unicul mijloc de exprimare şi afirmare intelectuală rămâne Cartea). Mafioţii sunt anacronici, se mişcă greoi, alandala, ca nişte fantoşe dezafectate, scârţâite - Ghost este uşor ca o pană, adesea invizibil, volatil, fantomatic - o sugerează numele său, codat, - parcă s-ar metamorfoza mereu: în vultur, în urs. Forest Whitaker, ditamai namilă, a studiat artele marţiale; se mişcă în cadru cu o lejeritate neaşteptată. Incontestabil, e meritul regiei - la noi pe scene (pe câte au mai rămas - or, sună a eufemism afirmaţiile unui responsabilaş, că nu e decât o letargie, un somn de frumoasă adormită în dorul Prinţului - diagnosticul e realmente altul: marasm senil, teatru bătrâncios, înţepenit în evi revoluţi) - sărmanii actori se mişcă împiedicaţi, dezorientaţi; o prezenţă notabilă - Vlad Ciobanu în Surâsul unei nopţi de vară, la Luceafărul, nu se poate evidenţia pe acest fundal, se dizolvă în anonimatul generalizat lamentabil.
Până a avea şansa vizionării unui Jarmusch pe un ecran adevărat, cum se şi cade, nu rataţi bucuria de a-l vedea pe video - cu atât mai mult cu cât la Chişinău iau fiinţă - s-au coagulat deja câteva - cluburi de cinefili (natura nu suportă vacuumul, cel cultural pare a se autocompensa). Alianţa Franceză, în acest context, întreţine prin ataşatul său Manuel Guillon un suflu de modernitate - în fiecare vineri, la orele 18, videoclubul cinefililor francofoni proiectează pelicule de calitate, girate de mari cineaşti (nu neapărat originari din Hexagon). Câte ceva întreprinde şi Uniunea Cineaştilor, cu suportul de nepreţuit al Cinematecii Române, de asemenea şi unele ambasade mai generoase ne propun programe din cinematografia lor. Frumuseţea de pe ecran, conjugată cu propriile noastre senzaţii şi aduceri-aminte, irumpe prin arcul voltaic al satisfacţiei estetice, stimulând raţiunea şi simţurile. Aserţiune valabilă în special în cazul lui Jim Jarmusch, poetul inovator, medicul patolog ce se interesează cu adevărat doar de ceea ce poate fi disecat şi analizat în profunzime.
|
Larisa Turea
Inapoi la cuprinsul numarului