|
Poemul devine foarte dur, frust, spus aproape direct, într-un limbaj spoliat de metafore, iar cele admise sunt negre, reale ca realitatea însăşi. Cel mai bun poem, unul dintre cele mai rezistente în literatura română postbelică, este chiar Jurnal de noapte, care ar putea fi interpretat ca "bazat pe un fapt real" ("În noaptea de trei spre patru iulie într-un tren/ am aflat nu pentru prima oară că există sfârşitul"). Poemul însumează un lung şir de trăiri spasmodice, tăiate cu cuţitul în carne vie: "Acumularea cuvintelor duce către acelaşi punct/ în sicriul fiinţei nu e uşor de supravieţuit" (...) "vechi iubiri sâni uitaţi nelinişte rece/ ca o pulbere mi se înfăţişează viitorul/ reflecţie a trupului meu şi a tot ce am fost" (...) "mai păstrezi un ghimpe de salcâm/ în palmă/ amintire a vieţii". Poemul, deşi lung, este în întregime tulburător. Ghimpele are anvergura unei metafore-simbol. Atunci când autorul nu-şi descoperă în palmă nici măcar acest ghimpe uscat este un alt fel de a vorbi despre frânghie în casa spânzuratului. De la un capăt la altul, poemul nu slăbeşte în intensitate. După mine, Jurnalul de noapte ar fi meritat să figureze la sfârşitul cărţii în versiune engleză. Este unul din puţinele poeme din întreaga literatură după lectura căruia nu rămâi cu senzaţia gratuităţii, a artefactului.
Lipseşte din antologie lirica de dragoste, singura capabilă să modifice tonusul, dispoziţia. Poetul nu este un erotoman, aflăm din acelaşi Jurnal de noapte: "nu s-a conturat în faţa ochilor mei închişi/ nici sânul ei nici coapsa ei/ nici mişcarea lor înceţoşând încet-încet totul". În Imagini la Zagreb (volumul Fericit prin corespondenţă, 1982) apare cea care "venea din partea opusă/ cu formele ei temeinic visate în adolescenţă". Dar nu este decât un şiretlic. Poetul exploatează un fapt din limba română: femeia şi moartea fiind de acelaşi gen feminin. Procedeul mai e reluat în Ochi verzi, în La plecare.
În ultimele plachete nu intervine vreo schimbare semni-ficativă în discursul autorului, poate doar seninătatea cu care este întâmpinat macabrul. Starea poetului este cea a lui Socrate în faţa paharului de cucută: "mă vor găsi prietenii/ "veselă carne omul" o şoaptă/ la primăvară în extaz/ pe o lespede caldă şi trecătoare" (Noapte de ianuarie).
În ultimele plachete, poemele pierd din mărime, în schimb câştigă în consistenţă. Bineînţeles că şi poemele mici conţin pericolele lor: de a fi criptice sau sentenţioase. Tot mai des regretul capătă contur apăsat: "eram înconjurat de flăcări/ pe care în marea mea nepricepere/ le stingeam rând pe rând/ grăbit spre noaptea cea veşnică" (Amintiri insolente).
Descendent al lui Eminescu şi Bacovia, adică lugubru şi ironic, Nicolae Prelipceanu ţine un neîntrerupt discurs asupra disoluţiei într-un univers pe jumătate depopulat: imobilul aminteşte de casa unui arhitect dispărut prematur, iar un gândac se urcă pe un corp uman şi strigă "Himalaya O.K.".
|
Grigore Chiper
Inapoi la cuprinsul numarului