|
Editura Eminescu publică o substanţială antologie din creaţia poetică a lui Nicolae Prelipceanu, intitulată moral-interogativ, după titlul unui poem, Ce ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu. Volumul conţine şi o excelentă postfaţă semnată de Eugen Negrici, care într-un limbaj simplu, dar extrem de sugestiv urmăreşte traseul poetic al lui Nicolae Prelipceanu pe parcursul celor 30 de ani de activitate prodigioasă, încununată cu publicarea a 13 cărţi de poezie, cărora li se adaugă altele de proză, interviuri, reportaje. După cum remarcă postfaţatorul, cu umor pasager, este destul să pui titlurile cărţilor unul lângă altul ca să obţii un impresionant poem. Ca să continuu gândul, aş spune că Nicolae Prelipceanu este mai întâi de toate un poet. Ca orice autor, a încercat şi altceva decât poezie doar pentru a întregi o latură. Titlurile cărţilor de proză, de exemplu, puse alături, trădează şi ele o poeticitate intrinsecă: Zece minute de nemurire (1983) sau Scara interioară (1987).
Nicolae Prelipceanu începe să publice pe la mijlocul anilor '60. În 1966 debutează cu volumul Turnul înclinat, titlu nu numai inspirat, dar care se prezintă totodată şi ca expresia unui program. Poezia din această perioadă este puternic metaforizată. Tendinţa va mai continua până spre finele anilor '70, când va porni un recul demetaforinzant. Ceea ce scrie acum Nicolae Prelipceanu este un fel de baladă modernă, o istorie lirică sprijinită pe câteva idei memorabile. Baladele, uneori totalmente impersonale, alteori participative, scrise la persoana auctorială, conţinând tot habitatul de lumini şi umbre, obsesii persistente sau fantezii de moment, se termină de foarte multe ori cu o poantă. Poemele se aseamănă cu construcţiile de ordin matematic ce pot fi observate în epocă la Sorescu sau Stănescu. Nu cred că este vorba despre o influenţă. Mai degrabă poate fi vorba despre un model general vehiculat într-o anumită perioadă de timp. Cum s-ar spune, unele idei plutesc, la un moment dat, în aer şi autorii nu au decât să le culeagă. Să cităm un poem mai mic, luat aproape la întâmplare: "Aceeaşi veche dorinţă/ de a citi ziarul pe malul Dunării/ aceeaşi veche dorinţă/ de a pluti ziarul pe apă/ cu lumea lui/ cu a mea/ în locul lui să plutească / în locul meu să se scufunde/ Aceeaşi veche dorinţă/ de a creşte apele/ până la mine// ca un ziar şi eu / aruncat de sus/ după o lectură sumară" (Inundaţia).
Eugen Negrici explică excesul de metafore la poeţii şaizecişti prin încercarea lor de a reabilita dimensiunea ideală a existenţei şi de a se debarasa de narativismul tern, neprelucrat al poeziei din anii '50. Chiar dacă nu se poate vorbi despre o perimare a filonului ludic-ironic, predominantă pentru anii aceştia este vocea tragică, descoperirea artistică a unor adevăruri implacabile. Tragicul se îmbină uneori cu tonul ludic-ironic, ca în creaţia lui Dimov, de exemplu.
Aceşti "ochelari sfărâmaţi" pe care şi-i pune Prelipceanu acum nu vor mai putea fi scoşi. Creaţia sa va deveni o "gimnastică letală", după cum recunoaşte autorul însuşi.
Critica literară a timpului a scris că o schimbare notorie în creaţia lui Nicolae Prelipceanu intervine o dată cu volumul De neatins de neatins (1978). Se produce o îngroşare a culorilor. Drama generală, planetară sau universală, primeşte viza de reşedinţă a autorului. Aceasta se resimte mai ales în volumul următor, Jurnal de noapte (1980), şi culminează cu Binemuritorul (1996). Maturitatea poetică este asociată, la Prelipceanu, cu un crepuscul de culori, cu o trăire mai acută a propriilor limite.
Într-adevăr, volumul De neatins de neatins este unul de tranzit. Poemul abia încearcă să evadeze din imperiul devastator al metaforelor. Acest volum conţine mult antologatul poem Metafora, în care aceasta este imaginată drept o eternă călătorie şi o eternă metamorfozare. Dar tot acest volum include şi textul care a dat titlu întregii antologii. Poemul se pretează la mai multe tipuri şi niveluri de interpretare: parabolă, pledoarie morală, iar în final - sentinţă. Să nu uităm nici semnificaţia faptului real - de moarte, masacru - care este prezent în poem. Într-un fel textul aminteşte de acel Pir în timpul ciumei de Puşkin.
Jurnalul de noapte este primul volum în care liricul se confundă cu biograficul (abia schiţat). Omul general cedează omului concret, alias poetul. Regăsirea de sine nu e niciodată uşoară, fără zguduiri. Noaptea este tocmai timpul potrivit pentru a-ţi scruta limitele şi neputinţele. Iar ele vin de oriunde: din a te surprinde, într-un cadru cu totul apăsător, că mergi pe urmele tatălui tău sau din a te simţi în pădure ca într-un fund de groapă. Imaginile tristeţii şi singurătăţii, atunci când se referă la tine, devin şi mai bolovănoase, mai presante, mai colţuroase: "Şi toate întoarcerile noaptea pe o stradă în întuneric/ intră unele în altele intră în mine/ ca nişte pumnale pe urma celui dintâi// şi toate plecările ziua pe o stradă în întuneric / mi se încolăcesc pe corp ca nişte frânghii/ ca nişte vagi tentacule ca nişte spânzurători// nu recunoşti strada / nu recunoşti ziua şi noaptea/ nu recunoşti trupul" (Ramificaţii).
|
Grigore Chiper
Inapoi la cuprinsul numarului