Un eşec editorial

Motivul pentru care mă ocup astăzi de minusculul volum (de numai 142 de pagini) al Genevičvei D'Haucourt nu este valoarea lui (după părerea mea, mediocră), ci unele particularităţi de conţinut, relevante şi pentru chestiunea de interes mai general a felului în care sînt concepute la noi unele programe editoriale.

Pentru a-mi face mai clară obiecţia, pe care o voi expune imediat, se cuvine să spun mai întîi că volumul autoarei franceze a fost publicat pentru prima dată în 1944, la editura pariziană P. U. F., în bine cunoscuta colecţie "Que sais-je?", înregistrînd pînă în 1988 14 reeditări, fără nici o modificare a versiunii iniţiale. Amintita colecţie (faptul, deşi probabil se ştie, merită reamintit) este una de popularizare. Ea a fost gîndită pentru a comunica succint unui public foarte larg informaţii despre domeniile şi subiectele cele mai diverse care se pot imagina, de la - să spunem - botanică, măşti, chimia vinului şi ştiinţa politică, pînă la Războiul de Secesiune, virusuri, temperaturi înalte şi istoria mişcărilor clandestine. Nimic nu pare a fi fost omis din acest repertoriu enciclopedic, care numără actualmente, dacă nu mă înşel, aproape 10.000 de titluri (poate şi mai mult), fără a mai pune la socoteală numărul de reeditări (de obicei minimum cinci, pentru fiecare titlu). Evident că ceea ce se transmite în acest mod este - ca să zic aşa - de un nivel mai mult decît elementar, pentru uzul unor cititori care nu ştiu mare lucru despre subiectul respectiv, dar vor totuşi să afle cîte ceva. Autorii au, în aceste condiţii, o grea misiune. Ei trebuie să echilibreze foarte exact exigenţa analizei cu aceea a sintezei sau corectitudinea informaţiei cu concizia ei, cu atît mai mult cu cît numărul de pagini pe care îl au la dispoziţie este, invariabil, drastic limitat. Nu este un lucru uşor, iar rateurile sînt frecvente şi, pînă la un punct, perfect justificate. Ceea ce complică şi mai mult responsabilitatea celor care scriu e faptul că, după toate aparenţele, ei nu mai pot reveni asupra textului iniţial, pentru a opera, acolo unde este cazul, îndreptările de rigoare. De aceea, toate reeditările din colecţie sînt, de fapt, ale versiunii princeps, cu toate meritele şi neajunsurile acesteia. Tot ce a fost scris o dată rămîne bun scris, conservînd, laolaltă cu elementele conţinutului, şi "aerul timpului". Astfel stînd lucrurile, a prelua la noi un program editorial ca acesta mi se pare cel puţin riscant. Fiindcă, una este să traduci o carte sau o serie de volume pe care să le inserezi apoi în propria ta colecţie şi altceva să transferi (parţial sau integral, nu contează) o colecţie străină, concepută după standarde şi necesităţi nu întotdeauna uşor de aclimatizat. Nu mai spun nici cît de diferite pot fi scopurile şi impactul social şi cultural scontat. Aceasta este obiecţia de principiu pe care o aduc iniţiativei Editurii Corint. Nu ştiu dacă editura va republica toate titlurile apărute de-a lungul timpului în colecţia "Que sais-je?" sau doar majoritatea lor. Cel mai probabil, nu. Deocamdată, ea pare a se limita doar la cărţile de istorie, pe care le-a grupat în seria intitulată "Microsinteze", din care s-au tipărit pînă acum 9 titluri. Aidoma celorlalte 8 (subscrise, totuşi, de cîteva celebrităţi ale domeniului, cum ar fi Christian Bec - autor al Istoriei Veneţiei - René Rémond - cu Istoria S. U. A. - şi Pierre Riché, colaborator al lui Philippe Le Maître la Invaziile barbare), cel amintit în debutul rîndurilor de faţă evocă sintetic toate trăsăturile colecţiei.

Ar fi neadevărat să spun că precaritatea cărţii se datorează unor inexactităţi de conţinut. Tabloul zugrăvit de Genevičve D'Haucourt este corect şi, pe cît e cu putinţă pentru un asemenea subiect, cuprinzător (trec sub tăcere anumite interpretări care mi se par discutabile). Depăşită mi se pare însă o anumită concepţie despre Evul Mediu, care se întrevede în arier-planul textului. Ideea călăuzitoare a autoarei este că între medievalitate şi contemporaneitate există o continuitate de ansamblu a structurilor vieţii materiale şi a ritualurilor sociale (căsătoria, de exemplu), neafectată în mod substanţial de schimbările care au marcat geneza modernităţii. Evul Mediu ar fi, aşadar, o epocă nu numai apropiată din punct de vedere cultural de a noastră, ci şi extrem de familiară pentru noi, cu atît mai mult cu cît majoritatea practicilor colective din viaţa cotidiană ar fi supravieţuit neatinse de trecerea timpului. Genevičve D'Haucourt afirmă nu o dată acest lucru. Referindu-se, bunăoară, la educaţie, ea pare convinsă că "există foarte puţine diferenţe între copilăria unui micuţ burghez din Evul Mediu şi cea a unui ştrengar catolic din micile noastre oraşe şi chiar mai puţine încã între copiii de la þarã din acele vremuri ºi cei din zilele noastre. Erau aproape acelaºi cadru, aceleaºi distracþii, aceeaºi educaþie religioasã ºi, din partea adulþilor, aceleaºi principii de moralã familialã..." (p. 86). Puţin mai departe, privitor la aceeaşi chestiune, autoarea constată că obiceiurile educaţionale şi gusturile proprii elitelor nobiliare din Anglia s-ar fi transmis neschimbate "pînă în zilele noastre", societatea engleză rămînînd, din acest punct de vedere "una medievală" (sic!) (p. 94). În "Concluzii", aceeaşi idee revine, din nou, şi mai categoric: "Mai apropiată decît ne imaginăm, în general, de unele aspecte ale vieţii noastre de astăzi ăviaţa medievalăî impresionează prin vitalitatea sa, prin echilibrul său, prin magnifica civilizaþie pe care a produs-o...ºi prin calitatea umanã deosebitã a personalitãþilor cãrora le-a dat naºtere..." (p. 141). Aş putea înmulţi oricît exemplele, dar, ca să citez o bine cunoscută expresie, tot franceză, j'en passe et des meilleures; chiar şi aceste eşantioane sînt, cred, suficiente pentru a evidenţia imaginea pe care o are autoarea despre Evul Mediu. În 1944, cînd a apărut prima ediţie a cărţii, aceasta era, într-adevăr, o concepţie dominantă. Cu minime excepţii, ea era împărtăşită de toţi istoricii care făceau parte din establishment-ul universitar parizian. Inclusiv, bineînţeles, de autoare, care, ca arhivist-paleograf (titlul îi apare pe frontispiciul cărţii), presupun că a predat la faimoasa École de Chartes. De atunci, însă, şi pînă astăzi, tot ceea ce s-a publicat în istoriografia franceză de către membrii "Şcolii" de la Annales (după numele revistei omonime fondată în 1929 la Strasbourg), a surpat iremediabil această perspectivă. În momentul în care scriu, la capătul a mai mult de cinci decenii de explorări sistematice în domeniile (necunoscute la data respectivă) etnologiei istorice, antropologiei religioase, istoriei culturale, istoriei religiilor ş. a. m. d., şi după un lung şir de prefaceri istorice (decolonizarea, descoperirea culturilor "primitive" şi - de curînd - postmodernitatea), Evul Mediu ne apare, din toate punctele de vedere, ca o epocă "pe care am pierdut-o" (Peter Laslett), situată într-o alteritate ireductibilă. Nu pot să dezvolt aici o idee care mi se pare foarte simplă: ceea ce s-a petrecut în ultima jumătate de secol a fost, între altele, o schimbare radicală de paradigmă, în urma căreia cultura europeană, renunţînd la prejudecata iluministă a unei naturi umane invariabile, a devenit sensibilă la tot ceea ce înseamnă diferenţă şi specificitate. În asemenea condiţii, interpretări ca cele semnalate în cartea de faţă apar totalmente desuete. Ele nu-l ajută pe cititorul contemporan (cu atît mai puţin pe cel român) să înţeleagă o civilizaţie de care îl despart infinit mai multe lucruri decît îşi închipuie. Şi, în primul rînd, o mentalitate profund religioasă, care nouă, astăzi, ne este complet străină. Din acest unghi, dar care este esenţial, cartea Genevičvei D'Haucourt este datată. Cel mult, interesul ei este doar unul pur - aşa-zicînd - "arheografic".

1 2

Următoarea pagină