|
După dispariţia imperiului sovietic, în Basarabia continuă distilarea unei identităţi "originale" - diferită de cea românească - a populaţiei băştinaşe, care să eternizeze în posturi o castă de potentaţi rapace. Artizanii acestor experimente postdiluviene sunt o specie de ipochimeni lipsiţi de valori, lipsiţi de memorie istorică, şi au o condiţie spirituală extrem de umilă. Sunt nişte guri - metonimic vorbind - nimic mai mult. Ascunşi în vilele lor somptuoase, ei speră naiv că nişte ziduri împănate cu senzori şi sisteme de alarmă îi vor proteja de mizeria şi sărăcia lucie care se întinde ca dunele deşertului Îndărătul acestora. În haosul atotcuprinzător, vei identifica anevoie o oază a relaţiilor normale dintre oameni - adică lipsite de tensiune şi suspiciuni reciproce -, un grăunte de raţionalitate, o mână de intelectuali serioşi şi credibili, care să reprezinte o investiţie în viitor, speranţa unei schimbări politice radicale, chiar dacă momentan şansele lor de afirmare sunt mici, iar profesionalismul şi buna lor credinţă nu se bucură de impactul social pe care le merită. Din contră, observi pe scena politică numai găinării ordinare, combinaţii fetide, jocuri duplicitare, se lansează tot soiul de "comitete de salvare naţională" şi "fronturi patriotice şi progresiste", menite să-i susţină pe aceiaşi potentaţi, care au dus de râpă o ţară, cu asentimentul voios şi inconştient al locuitorilor săi.
S-a ajuns aici pentru că noi, cobaii din RM, ne-am blocat nepermis de mult în trăirea euforică a sentimentului că putem spune ce dorim, că avem în sfârşit voie să ne clamăm frustrările în gura mare, dar nu am conferit realităţii conţinutul sloganurilor noastre. Cu alte cuvinte, libertatea nu mai este pentru basarabeni astăzi o stare de graţie, cum părea la cumpăna anilor '89-'90, ci o dezordine de suprafaţă şi o derută interioară, o criză a reperelor şi domnia bunului plac al celor mai puternici şi mai obraznici. Pe scurt: o erupţie a imoralităţii. Principala carenţă a societăţii postsovietice din Basarabia este că nu am reuşit să identificăm un set de valori în jurul cărora să se formeze o solidaritate comunitară, care să dea un sens mişcării noastre de după 1991; noi avem doar criterii de uz limitat. Astfel că oamenii care îşi legitimează atitudinile dintr-un sentiment de apartenenţă la o tradiţie, la o limbă, la o cultură, simt că ţara aceasta nu le mai aparţine, nu-i mai reprezintă. Este, cred, o gravă stare de spirit cu care încheiem secolul XX, în pragul unui început de mileniu indiferent, care nu ne priveşte, aşa cum la fel de străini suntem de cruciadele anului 1000.
Ceea ce ne preocupă este cotidianul, efemerul existenţei de zi cu zi. Şi expresia lui cea mai caracteristică este viaţa politică. Mulţi se revoltă, şi pe bună dreptate, de calitatea protagoniştilor săi: preşedinte, parlamentari, miniştri. Dar politicienii sunt produsul acestei societăţi, alcătuiesc imaginea ei neretuşată. După ce timp de trei ani şi ceva am asistat la prestidigitaţiile dlui preşedinte Lucinschi, omul care făcea şi desfăcea guverne cum îi venea la socoteală, şi care fusese cât pe ce să ne pricopsească cu un regim prezidenţial inspirat mai degrabă de modelul de la Minsk decât de cel de la Washington sau Paris, am urmărit în ultimele săptămâni ale anului epopeea halucinantă a unui Parlament incapabil să aleagă preşedintele RM, conform noii legi aprobate astă-vară, atunci când deputaţii au instituit republica parlamentară, în contrapondere la regimul piramidal preconizat de dl Lucinschi. Din mijlocul acestui zumzet difuz, în Parlament s-au auzit doar exclamaţiile ritoase ale lui Voronin - comunistul cu idei puţine, dar fixe: "Vom merge pă'n la capăt. Pe comunişti n-o să-i biruie nimeni!". Intrigile de alcov, minciuna şi scamatoria, nesfârşitele schisme dintre democraţi, abil întreţinute de manipulatorii din culise, au sfârşit prin a spori într-un mod absurd influenţa politică a comuniştilor, la presiunea cărora se sparg alianţe şi sunt destituiţi miniştri, deşi, formal, partidul lui Voronin nu se află la guvernare. Şi pentru că un democrat nu va putea fi ales preşedinte, atâta timp cât interesele personale îi transformă pe deputaţi în piese uşor de manevrat, logica evenimentelor din Parlament ne-a adus, iată, la alegeri anticipate. Rezultatul lor, uşor previzibil, va mai adăuga, probabil, un rând de sârmă ghimpată la hotarul vestic al RM. Peste puţin timp caruselul electoral se va pune în mişcare şi atunci vom contempla din nou acelaşi bâlci dizgraţios, cu personaje a căror reputaţie are nevoie de o substanţă din ce în ce mai acidă pentru a fi curăţată; calomniile şi atacurile din presă vor plezni ca nişte abcese, desigur, cu scopul precis să "prepare" electoratul în vederea alegerii unor figuri de tristă faimă dar cu portmonee grase, sau a unor saltimbanci de serviciu, reactivaţi periodic la fiecare patru ani.
Acesta e momentul politic care ne surprinde la trecerea de la un veac la altul. Nu cred că vom ieşi din impas cu forţele proprii. Se întâmplă totuşi să nu fim singuri pe lume şi chiar dacă suntem o comunitate dezmoştenită, o provincie adjudecată mai ales de forţele Răsăritului, nu înseamnă că partea civilizată a umanităţii a uitat de noi. Speranţa reală pe care o putem nutri în secolul următor este ca Occidentul să se implice din ce în ce mai convingător în "zona" noastră atemporală, şi - după ce-şi va pune în balanţă costurile şi beneficiile deciziei - să îndrepte lucrurile şi în acest teritoriu. Medicul de acolo trebuie să vină. Dar nici cel mai iscusit vraci nu poate izbuti, dacă bolnavul nu manifestă voinţă de salvare. Cred că soluţia pentru Basarabia, ca să fim realişti, o reprezintă nu materializarea proiecţiilor noastre idilice asupra epocii interbelice, a societăţii de dinaintea invaziei lumpenului resentimentar, o lume pe care nici măcar conaţionalii noştri de peste Prut nu reuşesc să o reconstituie (în România alegerile din noiembrie 2000 au revelat creşterea dispoziţiilor nostalgic-paternaliste şi primejdioasa ispită a extremismului, în dauna reformelor şi a asumării riscurilor libertăţii), ci - oricât de frustrant şi şocant ar suna pentru unii- procesul de globalizare, care schimbă natura raporturilor dintre oameni, instituţii, ţări şi sisteme politice divergente, impunând în cele din urmă reguli noi de comportament pe tot mapamondul. Un proces în care va trebui să fim factori activi, nu piese mutate de alţii. Este imposibil să ne imaginăm că Moldova va rămâne mult timp o periferie izolată, un spaţiu de carantină ce amestecă indiscernabil reziduuri comuniste, patriarhale şi asiatice, în beneficiul unor despoţi locali, care se vor opune la nesfârşit alinierii noastre la tendinţele generale ale umanităţii. Din nefericire, moldovenii nu sunt nemţi, adică nişte oameni temeinici, pricepuţi şi coerenţi în acţiune, care să-şi dorească şi să fie capabili să realizeze un proiect naţional. Realitatea ultimilor 10 ani a demonstrat-o. De aceea - reiau ideea - şansa românilor basarabeni, lăsând la o parte prejudecăţile cultivate de generaţii, teama pierderii nepreţuitului nostru specific local şi neliniştea estompării "tradiţiilor strămoşeşti", este să devină o verigă în reţeaua care se extinde.
|
Vasile Gârneţ
Inapoi la cuprinsul numarului