Interviu cu Johannes Kabatek (3)

- Dat fiind că acest interviu va apărea în revista "Contrafort", să vorbim despre preocupările tale literare. L-ai tradus pe Paul Celan în spaniolă?

- Paul Celan mi-a plăcut întotdeauna foarte mult. Dar "a plăcea" nu e cuvântul potrivit: nu am putut rezista în faţa poeziei lui Celan sau Telan (cum i se spune în germană). Evident că ar trebui să se pronunţe Celan, de aici şi jocul de cuvinte cu "Ancel". Cu mai mulţi ani în urmă, studiind la Universitatea din Malaga, am predat în paralel limba germană. Elevii mei în majoritate erau profesori de filosofie interesaţi în mod special de texte filosofice. De aceea nu am început cu "Petru e mare şi are o soră", ci cu Heidegger şi Holderlin, apoi cu Paul Celan. În consecinţă, a fost mult mai mult decât un curs de limbă germană, căci eu le explicam ce spuneau textele şi împreună încercam să le traducem şi să le interpretăm.

- Adică era o muncă filologică în sensul clasic al cuvântului?

- Întocmai, eu le explicam şi structura cuvintelor, şi sensul frazelor. Făcând aceasta mi-am dat seama că, de fapt, traduceam textele cu anumite nuanţe, deşi nu-mi propusesem deloc aşa ceva. Astfel, am tradus din Holderlin, din Husserl şi unele texte de Celan, printre care Aforisme. Dat fiind că unul din elevii mei, profesor de filosofie, făcea parte din comitetul unei edituri, mi-a sugerat să pregătesc pentru tipar volumul bilingv Paul Celan, Contraluz, care a apărut în 1991 la Málaga.

- În altă ordine de idei, ca profesor de filologie spaniolă, cum ţi se pare literatura actuală din Spania?

- Ce întrebare! E destul de dificil să răspund, pentru că există mulţi autori care scriu bine, nu i-aş numi cu toate acestea scriitori geniali. Cred că în Spania există multă modă literară şi mulţi scriitori în vogă, dar în ultimii ani nu am citit nici o operă literară care să fie comparabilă cu texte anterioare, cum ar fi cele de după război. Cărţile publicate imediat după război, inclusiv primele romane ale lui C. Jose Cela (care nu cred că a meritat Premiul Nobel) - La Colmena şi, respectiv, Familia lui Pascual Duarte - sunt cărţi realmente reuşite, dar opera sa ulterioară deja nu mai are aceeaşi valoare pentru un Nobel. Miguel Delíbes, de exemplu, ar fi meritat de o mie de ori mai mult acest premiu. După părerea mea, unul din cei mai mari autori postbelici e Luís Martín Santos, deşi a scris doar două romane. Tiempo de silencio mi se pare una dintre operele cele mai bune din literatura secolului XX.

- Acest roman a fost tradus şi în română cu titlul foarte reuşit "Timpul tăcerii".

- Da? În germană a fost tradus foarte prost. Atunci când abordăm probleme de traducere cu studenţii la seminare, eu le dau exemple cum nu trebuie să se traducă din versiunea germană a romanului lui Santos. Printre prozatorii actuali nu văd nici unul comparabil cu Santos. Dar, cu toate acestea, Juan Marsé, Antonio Múńoz Molina sunt dintre cei mai buni.

- "El invierno en Lisboa", de exemplu, care s-a tradus şi în română.

- Într-adevăr, e un roman foarte reuşit. Dar acum Molina scrie câte 2-3 romane pe an, le scrie repede şi toate îi ies mediocre, ceea ce e un mare păcat, pentru că e un mare narator. Apoi există scriitori ca Antonio Gala, Javier Marías, ultimul având un impact internaţional teribil.

- Într-o librărie din Stuttgart am văzut trei dintre romanele lui Marías traduse în germană.

- Da, dar aici se vede un pic cum e literatura. De aceea trebuie să distingem între succes şi valoare literara reală. În Germania există o emisiune televizată care se numeşte "Literarisches Quartett", la care participă 4 critici literari. Unul dintre ei e M. Reich-Ranicki, un fel de papă al criticilor literari germani. Ei bine, într-o emisiune el s-a referit la unul din romanele lui Marías, afirmând că e cartea cea mai bună pe care a citit-o în ultimii 20 de ani, că e unul din cei mai buni scriitori actuali ş.a.m.d.; cu alte cuvinte, l-a ridicat în slăvi. A doua zi s-au mărit tirajele şi a devenit best-seller de-a lungul câtorva luni. Romanele lui, unul după altul, au un succes teribil. Nu vreau să afirm că ar fi proaste, ci că pur şi simplu există o anumită politică în spatele succesului. Cât priveşte poezia, în Spania se remarcă în continuare o predilecţie pentru poezia germană. În acest context, impactul lui Paul Celan e extraordinar. În general, poeţii de factură filosofică au avut cea mai mare influenţă asupra poeţilor spanioli. Nu întâmplător textele lui Celan au văzut lumina tiparului la Editura Hyperion din Madrid, aceeaşi editură care l-a publicat şi pe Holderlin. Există o continuitate Holderlin - Celan foarte importantă. E curios, probabil, fiindcă sunt doi creatori foarte diferiţi, dar să ne amintim că Celan a scris faimosul poem "Tubingen-Jaener", care face referinţă directă la Holderlin... Jaime Silles a scris mai multe poeme care sunt celaniene, aproape că sunt traduceri. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Carles Riba şi José Angel Vallente, ultimul traducând din Holderlin în spaniolă. Din păcate, e vorba de traduceri nu foarte reuşite, ceea ce se explică prin cunoaşterea deficitară a limbii germane. Textele lui Holderlin sunt extrem de dificile, iar traducerile aproape toate conţin erori. Astfel, în Spania din "Marile Imnuri" nu cred că există vreo traducere reuşită, pentru că de fiecare dată s-au strecurat greşeli, explicabile prin complexitatea frazei şi prin specificul sintaxei limbii germane. Fireşte, Holderlin are o sintaxă în parte elenizantă, ciudată şi pentru nemţi, dar traducând trebuie să ne gândim dacă nu e bine să conservam acest aspect puţin straniu sau clasicizant. Traducătorii însă nu şi-au dat seama deoarece nu au sesizat că acest fenomen nu se încadrează în norma limbii germane actuale.

- În acest caz, cel care poate să traducă poezie trebuie să fie vorbitor nativ al limbii respective?

- În opinia mea, există o neînţelegere în modul de a gândi că pot traduce poezie doar nativii, adică eu pot traduce poezie doar în germană; eu cred că pot traduce foarte bine şi în alte limbi. Dar, fireşte, îmi lipseşte un lucru, şi aici ne aflăm la nivelul problemei fazelor semasiologică şi onomasiologică în traducere. Cel mai bine ar fi să existe ori doi traducători, ori doi traducători într-o singură persoană. Eu, de exemplu, traducând din Holderlin în galiciană, am colaborat cu un poet galician care e germanist. În realitate, foarte rar se întâmplă ca o persoană să ştie perfect două limbi, pentru că niciodată nu suntem liberi de interferenţe lingvistice. Există cazuri, totuşi, de traducători excelenţi. Traducerile realmente reuşite din Holderlin pe care le cunosc sunt cele ale lui Michael Hamburger în engleză. Dar în cazul lui M.H. sunt doi traducători într-o singură persoană, pentru că el era bilingv, cu un trecut atât german cât şi englez, şi un om de o vastă cultură.

- Ce ştii despre Republica Moldova?

- Nu ştiu nimic din experienţă directă pentru că nu am fost niciodată acolo, în schimb, cunosc foarte multe lucruri de la prof. Coşeriu, care mi-a povestit despre trecutul acestei provincii şi despre prezentul ei. În mod special mă interesează actualitatea culturală din Moldova, care din punct de vedere politic pare imposibilă. O ţară cu atâta tensiune politică, dar cu un fond românesc atât de evident cred că e un exemplu tipic al faptului că gândirea tradiţională a ţărilor şi a frontierelor închise e ceva cu totul anacronic.

- Îţi mulţumesc.

Tubingen

septembrie 2000

Pagina precedentă

1 2 3