|
- Cine sunt persoanele angajate în Proiect?
- Deocamdată trebuie să facem distincţia între cei care coordonează, cei care colaborează şi cei care sunt angajaţi, ca funcţionari, în acest Proiect. Coordonăm prof. Br. Schlieben-Lange şi cu mine. Atunci când am solicitat finanţarea Proiectului, trebuie să menţionez acest lucru, în afară de noi au fost dispuşi să colaboreze şi mulţi alţii, bunaoară, prof. J. Trabant de la Universitatea Liberă din Berlin, prof. J. Ludtke de la Universitatea din Heidelberg, prof. H. Weydt de la Universitatea din Frankfurt pe Oder, prof. J. Albrecht de la Universitatea din Meinz ş.a. Ca funcţionari stabili sunt dl dr. R. Meisterfeld şi Uve Reuter, care face munca de clasificare. În octombrie va veni o tânară de la Roma, discipola dnei prof. Donatella de Cesare - Catarina de Bortoli.
- Colaboraţi şi cu Universitatea Autonomă din Madrid?
- Exact. În afara celor care ne găsim aici la Tubingen şi a colaboratorilor de la diferite universităţi germane, există colaboratori şi din afară. În acest sens, cea mai importantă colaborare o avem cu Universitatea Autonomă din Madrid. Mă refer în special la profesorii José Polo şi B. Garcia Hernández, care de câţiva ani îşi petrec vacanţa de vară aici, evadând astfel din Madridul canicular. Ei sunt specialişti în domenii diferite; Polo e gramatician, dar şi o persoană cointeresată în a face ordine. El a lucrat deja cu manuscrisele lui Damaso Alonso, marele poet, lingvist şi literat spaniol, ordonând operele sale postume, astfel încât avea experienţă de clasificare a manuscriselor. În vara lui 1998 a început să "revoluţioneze" casa lui Coşeriu, care adeseori nu era bucuros, deoarece a revoluţiona înseamnă a ordona într-un alt mod. B. G. Hernandez e profesor de latină şi se ocupă de studiile şi manuscrisele coşeriene referitoare la latina vulgară, adică tot ce se referă la trecerea de la latină la limbile romanice - o temă imensă, care l-a preocupat mereu pe Coşeriu. B.G.H. a avut ideea să realizeze, în baza articolelor publicate de Coşeriu şi a unor manuscrise, un manual care ar fi un fel de Introducere (coşeriană) în latina vulgară.
- Cum apreciezi ideea de a crea o Fundaţie Coşeriu, idee pe care am auzit-o zilele acestea aici, la Universitate?
- În acest caz se impune să facem mai multe lucruri. Întâi de toate, ar trebui să cerem sprijin din partea instituţiilor centrale, dar şi de la Universitatea din Tubingen. Ne-am gândit că ar fi bine să înfiinţăm un Institut de cercetări "E. Coşeriu", cu biblioteca şi cu operele Profesorului, adică o mică instituţie care treptat ar putea să se extindă. De asemenea, ar fi bine să inaugurăm o revistă a acestei instituţii sau Fundaţii; ar fi extraordinar dacă am iniţia un ciclu de conferinţe, dacă am putea acorda burse de cercetare ş.a.m.d. Dar toate acestea se află deocamdată în faza de proiect, pentru că problema e mai ales de ordin economic.
- Să revenim la discipolii lui Coşeriu, mai ales la cei din Germania. Din 1963, când acceptă invitaţia Universităţii din Tubingen şi vine ca profesor de lingvistică generală şi romanică, E. Coşeriu a avut mai multe generaţii de discipoli care, în ansamblu, constituie "Şcoala de lingvistică de la Tubingen". Există o colaborare sau o coordonare între aceşti discipoli?
- Desigur că există, dar fireşte nu aşa cum ar trebui, poate din vina traiectului însuşi al discipolilor. Profesorul Coşeriu e reprezentantul edificiului integral al lingvisticii: al filosofiei limbajului, al lingvisticii textului, al lexematicii ş.a.m.d. Discipolii săi au urmat, însă, în mod normal, doar una din aceste căi. În consecinţă, ei au devenit specialişti fie într-un domeniu, fie în altul; adică unii se ocupă de literatură, de semiotică sau de dialectologie, alţii de lingvistica textului sau de sociolingvistică, de traductologie. Toţi împărtăşesc aceeaşi bază teoretică şi acesta e lucrul cel mai important. În ultimii ani însă mai mulţi discipoli ai lui Coşeriu au urmat alte căi, inclusiv din raţiuni academice (probabil pentru a demonstra că în afară de edificiul teoretic coşerian sunt capabili să-şi asume şi alte teorii). De aceea sunt mulţi care, având o solidă bază coşeriană, se orientează deocamdată spre alte direcţii. Deci, mai curând există un fel de fond comun decât o colaborare în adevăratul sens al cuvântului.
- Făcând parte din ultima generaţie de discipoli ai prof. Coşeriu şi, în plus, fiind discipolul său favorit, ce poţi să spui despre relaţia dintre discipol şi maestru?
- Mai întâi, nu ştiu dacă e aşa cum afirmi, poate sunt doar unul dintre cei favoriţi. Nu ştiu nici dacă mă număr printre ultimii, deoarece Profesorul continuă să aibă discipoli, mă refer la voi, cei de la Cluj, unde există discipoli dacă nu direcţi, cel puţin indirecţi. Cum spune Coşeriu însuşi că maieştrii săi au fost Aristotel şi Humboldt şi mulţi alţii, eu cred că şi voi, cei de la Catedra de lingvistică generală şi semiotică de la Universitatea din Cluj, îndrumaţi de prof. M. Borcilă, aveţi toată legitimitatea să vă consideraţi discipoli ai lui Coşeriu. Cred că e pe deplin justificat, dat fiind că opera lui Coşeriu are în acelaşi timp şi caracter didactic. Cât priveşte relaţia personală cu Profesorul, în spatele ei e o întreagă istorie. Eu, când am venit la Tubingen la Universitate, primul lucru pe care mi l-am propus a fost să merg la cursurile prof. Coşeriu, fiindcă auzisem de el şi îl respectam enorm. La început doar ascultam, totul mi se părea incomprehensibil, ezoteric, dar după câteva semestre, frecventând regulat cursurile Domniei sale, am început să înţeleg. Apoi, la un seminar de istorie a limbii spaniole unde avusesem o expunere, Profesorul m-a remarcat. M-a chemat la el în birou şi s-a interesat de situaţia mea, sugerându-mi să cer o bursă de la o Fundaţie ca să nu mai fiu nevoit să lucrez pentru a-mi plăti studiile. Din acel moment a început şi o relaţie de ordin personal, prof. Coşeriu devenind cu timpul pentru mine ca un al doilea tată. El m-a învăţat nu doar anumite lucruri concrete, ci mult mai mult: modalităţi de a lucra, dar în mod implicit, nu explicit. Adică niciodată nu mi-a spus: "trebuie să te scoli la ora 7", "trebuie să citeşti cartea lui Chomsky sau articolul lui Salvador", ci aşa cum lucrează el. Eu nu am cunoscut pe nimeni care să lucreze atât de mult şi să aibă asemenea putere de muncă. La începutul colaborării noastre eu îi copiam textele. Îmi amintesc că odată aveam manuscrisul în mână, iar el îmi dicta, având textul doar în memorie. După mai multe pagini ajungem la un cuvânt şi el spune: "A, nu, acest cuvânt nu îl mai folosim pentru că este la început, pe prima pagină, în alineatul al doilea". Eu uitasem complet de acel cuvânt, iar el, din raţiuni stilistice, nu dorea să-l repete. Mi-am dat seama atunci că aceasta într-adevăr e o modalitate de a lucra: a avea totul în memorie înainte de a scrie, ceea ce noi nu facem niciodată. Noi acum ne aşezăm în faţa calculatorului şi redactăm şi redactăm, astfel încât la început nu ştim ce va ieşi la sfârşit. La nivel personal mi se pare foarte important să fii alături de Profesor, fiindcă, pe de o parte, îl ajuţi în anumite momente, pe de alta, continui să înveţi. Mi se întâmplă de multe ori să mă gândesc la o anumită temă sau să vreau să scriu ceva şi am o îndoială. Dacă vorbesc cu Profesorul, el de obicei are toate soluţiile posibile, care mie niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap. Bunăoară, când am început să elaborez - în teza de licenţă - ceea ce credeam eu că era propria mea teorie despre interferenţa lingvistică, am întâlnit-o apoi într-unul din articolele sale. Atunci scrisesem mai multe pagini pe această temă şi, deşi Coşeriu îmi sugerase să citesc articolul său, eu, fiind în criză de timp şi elev neascultător, am predat lucrarea fără să fi văzut articolul respectiv. Abia la sfârşit, când am primit referatul prof. Coşeriu pe marginea tezei, am mers la bibliotecă pentru a citi articolul şi mi s-a făcut ruşine, pentru că acolo era exact ceea ce eu credeam că reprezenta propria mea teorie.
|
Eugen Coşeriu şi discipolii săi
Inapoi la cuprinsul numarului