Ieşirea din iluzie (2)

Procesele politice împotriva intelectualilor

Şi acum mă voi referi, în date concrete, la cel de al treilea principiu, care a dus la degradarea valorilor naţionale. Principiu despre care aproape că nu se ştie nimic în afara hotarelor fostei împărăţii.

Degradarea valorilor şi tradiţiilor noastre naţionale s-a făcut prin instalarea lor ca exponate butaforice în vitrinele imperiului sovietic, în aşa fel încât din orice colţ al lumii să le fi privit, mai ales dinspre Occident, să vezi că noi, "popoarele URSS-ului", prosperăm. Tradiţii naţionale transformate în continue festivităţi şi ritualuri sovietice ale fericirii şi propăşirii.

Imperiul a putut exista şi prin expulzarea din republici a unor revoltaţi, a unor oameni nemulţumiţi de regim. Era o disidenţă care nu avea ecouri peste hotare, într-o perioadă când Moscova, erijându-se în rolul său de "ocrotitoare" a diverselor popoare "asuprite de capitalişti", a determinat apariţia unor disidenţi în interior şi izolarea acestora faţă de lumea exterioară. Fapt pentru care Occidentul n-a ştiut multă vreme nimic despre totalitarismul din Uniunea Sovietică.

O mişcare de rezistenţă armată în Letonia a existat până în 1952, an în care puterea sovietică avea să lichideze trupele de partizani, formate din legionari letoni care se ascundeau prin păduri. Periodic în Letonia apăreau grupuri de intelectuali care îşi exprimau mai mult sau mai puţin făţiş protestul împotriva regimului, grupuri cunoscute azi prin cele trei procese penale, de fapt politice, care le-au fost înscenate în Letonia.

Primul proces a fost intentat împotriva aşa-zisului grup francez, care intenţiona să restabilească legăturile culturale cu Vestul. În 1949 în jur de 20 de intelectuali ai grupului sunt condamnaţi şi victimizaţi.

Al doilea proces a fost intentat împotriva "Grupului de renaştere naţională comunistă". S-a întâmplat în 1959, când liderii comunişti letoni iniţiaseră o mişcare de substituire a cadrelor străine prin cele naţionale. Mişcarea s-a încheiat cu condamnarea liderilor letoni şi intensificarea terorii psihologice.

Al treilea grup, din care eu însumi am făcut parte, a fost cel universitar, care se pronunţa în favoarea renaşterii valorilor naţionale. În 1970, eu împreună cu alţi studenţi am fost exmatriculaţi din universitate fără dreptul de a ne continua studiile la vreuna din instituţiile de învăţământ din întregul imperiu. Părăsind Letonia, am reuşit totuşi să-mi reiau studiile la Chişinău. În anul doi însă, reintrând în atenţia KGB-ului, am fost nevoit să le abandonez.

Perioada din urmă a URSS-ului s-a caracterizat printr-un control riguros impus valorilor naţionale şi printr-o politică de planificare generalizată a relaţiilor culturale dintre republici. S-a intensificat şantajul la adresa intelectualilor, cu scopul de a-i obliga la colaboraţionism. Aici aş putea menţiona două paliere ale "activităţilor operative": unul viza intimidarea intelectualilor ne-comunişti pentru a-i determina să intre în rândurile PCUS - experienţă pe care o deţin personal. Al doilea "etaj" consta în manipularea intelectualilor sub aparenţa servirii valorilor naţionale - era un "naţionalism" în doze strict supravegheate de oficialităţi. Această a doua formă de înregimentare reprezenta o strategie atât de subtilă, încât mulţi dintre colegii mei i-au căzut în cursă.

Deprimare după euforie

Am spus mai devreme că, într-o oarecare măsură, noi suntem captivii sufletelor noastre. Şi faptul că am reuşit să ne păstrăm ca etnos în cadrul imperiului nu-mi permite să afirm că am devenit azi cu adevărat o naţiune, cu un stat edificat pe o temelie sănătoasă.

Deasupra noastră mai fâlfâie încă steagurile gândirii totalitare şi uniformizante. A unei gândiri dominată de interdicţii, de renunţare la o moştenire naţională, considerată vetustă şi inutilă. Ceea ce ne caracterizează în chip absolut este lipsa unei viziuni a viitorului. Această lipsă de gândire anticipativă a generat nu numai o grea criză economică; ea a dus la o formă periculoasă de deprimare şi disperare naţională. La pierderea totală a euforiei şi iluziilor, care au existat în primii ani de după desprinderea din imperiul sovietic, când atât independenţa, cât şi libertatea erau concepute ca un paradis gata făcut, egal cu prosperitatea. Când s-a dovedit însă că independenţa înseamnă responsabilitate şi muncă grea, lumea a fost surprinsă şi a căzut subit în ipohondrie. Pe cât de mare era euforia la începutul anilor '90, pe atât de adâncă ne este azi deprimarea. Nu întâmplător, una din culegerile mele de versuri poartă titlul: Libertate nepârguită.

Marea eroare a societăţii noastre postcomuniste este că, obţinându-se un guvern naţional, s-a sperat la o repartizare egală a bunurilor materiale. Dar menirea unui parlament este să elaboreze legi, iar a guvernului să vegheze ca legile să nu deranjeze activitatea oamenilor, ci să o sprijine. În realitate, sistemul de finanţare şi impozitare al statului nu numai în domeniul economic, dar îndeosebi în cel al culturii, frânează orice activitate şi iniţiativă personală. Azi e mai uşor să nu faci nimic, decât să faci ceva.

Există în societatea letonă o gândire pur mecanică. O gândire care preia pe jumătate - anume acea "jumătate" care convine puterii - modele din Vest şi le suprapune realităţii noastre. Unei realităţi care, lipsită de tradiţii inerente lumii civilizate, se opune normalităţii şi nu rareori are efect distrugător pentru membrii săi. Putem urmări acest efect îndeosebi asupra categoriilor sociale şi asupra instituţiilor publice, finanţarea cărora, în virtutea regulilor, se face de la buget. Mă refer la copii, bătrâni, la intelectualii din şcoli, spitale, biblioteci, muzee, case de cultură etc.

La noi, pentru că libertatea omului încă "nu s-a pârguit", nici legislaţia, nici politica, nici ziaristica şi nici diplomaţia nu au atins competenţa şi maturitatea necesară. De aceea, principala noastră grijă de acum încolo este să învăţăm să fim cu adevărat liberi şi independenţi. Să fim cei care creează Opinia publică, mecanismul de control civilizat asupra puterii de stat, aleasă de noi prin vot.

Să încercăm să fim cu adevărat liberi şi independenţi pentru a nu pune iar în mişcare, vorba Anei Blandiana, maşina de producere a suferinţelor, pentru a nu înmulţi minciuna şi nedreptatea, cum a fost în regimul totalitar.

Ieşirea din Iluzie, după părerea mea, cere o reîntoarcere grabnică la realitatea noastră pe care am trăit-o, o trăim şi pe care va trebui să învăţăm să o stăpânim.

Noiembrie 2000, Riga

Subtitlurile aparţin redacţiei

Pagina precedentă

1 2