|
Trebuie să mai adaug ceva. Încă trei amănunte i-au convins pe ofiţerii din Mu că trebuie să aibă încredere în mine. Când l-am întrebat pe unul dintre tinerii care vorbeau limba engleză dacă este cazul, ca româncă, să mă simt a fi cetăţean european de rangul trei, l-am simţit vizibil culpabilizat. Noi nu suntem de vină, mi-a răspuns. Dar eu sunt? l-am întrebat. Nu, mi-a răspuns el. Atunci cine este de vină? am zis eu, fără să mai primesc vreun răspuns. Al doilea amănunt convingător pentru Cerberii mustăcioşi din Mu a fost faptul că m-au auzit vorbind spaniola cu hondurenii claustraţi în cartierul general al aeroportului. Faptul că vorbeam engleza şi spaniola mă făcea să par cu adevărat ceea ce spuneam să sunt, adică o ziaristă. Căci doar ziariştii erau poligloţi, din moment ce majoritatea controlorilor de paşapoarte cu care avusesem de-a face nu vorbeau decât limba Mu. Încă o dată am lăudat limba spaniolă în gând, nu pentru virtuţile ei baroce, ci pentru cele, le-aş numi, propagandistic-convingătoare, ca în "cazul" meu, fără să-mi fi închipuit vreodată că "limba îngerilor", cum o numea Carol Quintul, ar fi putut să aibă şi un asemenea efect salvator. Probabil, însă, că doar o limbă a îngerilor îi putea îmblânzi pe Cerberii care păzeau, oare ce?: aeroportul din Mu sau infernul?
Al treilea element îmblânzitor a fost viza Statelor Unite care trona în paşaportul meu şi pe care o obţinusem în urmă cu un an de zile, când fusesem bursieră Fulbright la Columbia University, în New York. Viza americană, atât de greu de obţinut, părea să spele, în ochii ofiţerilor din Mu, "păcatul" meu de a fi româncă.
Fireşte, aş mai putea să gulliverizez mult şi bine, căci aeroportul din Mu s-ar preta la aşa ceva. Voi spune doar că m-am războit pentru drepturile mele de cetăţean european, chiar dacă din Est, şi că, în acelaşi timp, am suportat rigorile unei politici de piatră faţă de hulita mea ţară.
Lucrurile ar trebui să se sfârşească aici, dar merită să mai amintesc câteva amănunte. I-am abordat pe ofiţerii din Mu cu tot felul de comentarii în surdină şi întrebări, până când unul mi-a mărturisit cu jumătate de gură că nici chiar ei, controlorii de paşapoarte, nu o duc prea bine. Să nu schimbăm, totuşi, rolurile, am protestat, până una-alta eu sunt victima şi nu dumneavoastră.
Ultimul lucru demn de semnalat este conversaţia în esperanto-Mu pe care am purtat-o cu taximetristul turc care m-a dus şi adus la aeroport. Eram obosită de păţaniile prin care trecusem, astfel încât afirmaţiile sale nu m-au iritat, aşa cum s-ar fi întâmplat altădată, ci m-au făcut să cad într-un cinism hâtru. Iată, pe scurt, ce a grăit taximetristul turc din Mu. Că Lenin şi Stalin au fost singurii comunişti adevăraţi; că Hruşciov şi Gorbaciov, ba chiar şi Putin, au fost şi sunt nişte revizionişti. Că Fidel Castro şi Ceauşescu nu au fost dictatori (unii mai sunt încă), ci socialişti revizionişti. I-am spus, la un moment dat, că bunicul meu a făcut închisoare politică şi aceasta doar fiindcă era preot. Da, a recunoscut (într-o logică paranoică) taximetristul turc, preşedinţii României de dinainte erau atei, dar nu erau comunişti?! Apoi a trecut la alte întrebări: dacă ştiu limba rusă, dacă româna este înrudită cu rusa. Nu, am tăiat-o eu: 1. româna este limbă romanică; 2. nu ştiu rusa; 3. i-am demonstrat băbeşte romanitatea limbii, în celebra propoziţie "Vaca paşte iarbă verde", lămuritoare pentru toţi cei care consideră că româna este o limbă slavă, trecând propoziţia prin franceză, italiană şi română. Apoi am vrut să schimb subiectul, ca să nu explodez în faţa vajnicului comunist taximetrist. L-am întrebat cum se simte în Mu, ca turc. Capitalismul este putred (hei, câte discursuri neostaliniste ne împuiaseră urechile cu asemenea baliverne!). Spre norocul meu, ajunsesem la aeroport, aşa încât neplăcuta conversaţie avea să se încheie. După un salut protocolar, taximetristul a încheiat cu un "Trăiască comunismul!" (cacofonia nu se simţea şi în limba Mu). În acea clipă i-aş fi dorit să fi gustat puţin din Gulagul românesc, măcar vreo săptămână a anilor cincizeci, la Aiud, Piteşti, Gherla sau Sighet. Zâmbetul său tâmp şi, în acelaşi timp, participativ, m-a lăsat perplexă, recunosc. Aşa s-a încheiat aventura mea nedorită prin ţara Mu.
|
Ruxandra Cesereanu
Inapoi la cuprinsul numarului