Peripeţii în ţara Mu

Ei bine, povestea începe astfel. Mă întorceam din Franţa în România, după patru luni de cercetare prin bibliotecile pariziene. Urma să fac escală în aeroportul din Mu, ajungând acolo cu o companie aeriană renumită pentru serviciile ei de calitate. Iar de acolo, la o jumătate de oră diferenţă, aveam să schimb avionul spre Budapesta, ca apoi, fireşte, să iau un microbuz spre Cluj. Buclucul a început din Paris: avionul celebrei companii a întârziat, drept care şi avionul spre ţara Mu (o voi numi astfel, deşi va fi vorba doar despre aeroportul din oraşul Mu) a întârziat. Pe când mă agitam în căutarea avionului pierdut spre Budapesta, mi-am prezentat paşaportul la control şi de aici a început un labirint întreg. La Paris, îmi prelungisem viza la Prefectură şi obţinusem o extensie a vizei de sejur în Franţa. La ambasada ţării Mu (mai exact a ţării din care făcea parte şi oraşul Mu) mi s-a spus că prelungirea vizei de sejur în Franţa era valabilă şi pentru aeroportul din Mu, spre a lua avionul către Budapesta. Ofiţerii care controlau paşapoartele pretindeau, însă, că ar fi trebuit să am viză de tranzit prin ţara lor. Lămuriţi-vă cu funcţionarii dumneavoastră de la Paris, le-am spus, dar am vorbit, pare-se, ca între surzi. Drept care, flancată de doi vajnici ofiţeri, am fost purtată în cartierul general al aeroportului din Mu. De aşteptat am făcut-o pe un hol unde sălăşluiau şi nişte turişti din Honduras, claustraţi de aceiaşi ofiţeri care le confundaseră ţara Honduras cu Belizele.

Îmi închipui ce se va fi întâmplat, între timp, cu paşaportul şi biletul meu de avion, confiscate de însoţitorii milităroşi; mai întâi s-a verificat dacă nu sunt cumva teroristă, apoi biletul meu de avion a fost controlat punct cu punct: la ce oră am plecat din Paris, când am ajuns în Mu, la ce oră a plecat avionul pierdut spre Budapesta. Tot aşteptând pe holul comandamentului mi-a trecut prim minte să spun că sunt ziaristă şi că voi scrie despre păţaniile prin Mu. Cuvântul acesta, ziaristă, a făcut minuni. Spre norocul meu, în afara maturilor şi asprilor ofiţeri care nu vorbeau decât limba Mu, se aflau prin preajmă şi tineri ofiţeri care vorbeau englezeşte. Atunci când i-am anunţat că sunt ziaristă şi că voi scrie în România despre zona Mu, respectivii domni au ciulit urechile, iar tinerii mei, deja, protectori, au încercat să le explice ceea ce era de explicat mai marilor lor. Rigizi tot au rămas gardienii mei, dar măcar au început să micşoreze suspiciunea. Faptul că puteam fi ziaristă îi făcea să mă privească altfel, cu prudenţă şi curiozitate, aş spune. Nu am spus că sunt scriitor, fiindcă nu ar fi avut nici un efect. Apoi, ce-i drept, fusesem şi ziaristă cândva, iar de scris despre păţaniile din Mu chiar aveam de gând să o fac. Într-un târziu, conclavul de ofiţeri (se strânseseră aproape o duzină care îmi cercetau "cazul") a hotărât că voi zbura în ziua următoare spre Budapesta (când aveam avionul de rigoare), dar că voi rămâne închisă toată noaptea, într-o aşa-zisă odaie de tranzit, întrucât documentele franceze (verificate, repet, şi de funcţionarii ambasadei ţării Mu din Paris) nu erau concludente. Aşa că nu mi-a rămas decât să-i anunţ la rândul meu: foarte bine, voi rămâne închisă aici, toată noaptea, dar voi scrie despre aceasta. Îmi spuneam că, la urma urmei, nici o experienţă nu strică. Mai ales dacă eram ziaristă, nu-i aşa?

Din cartierul general al aeroportului, în continuare flancată de doi "îngeri păzitori", am coborât la ghişeele de bilete, ca să mi se emită un nou bilet de zbor pentru a doua zi. Greşeala întârzierii mele fusese a companiei aeriene care, în aceste condiţii, era obligată să emită un bilet compensatoriu, suportat de firmă. Aflând, însă, că sunt româncă, funcţionara de la ghişeu a încercat, atât spre stupoarea mea, cât şi spre aceea a ofiţerilor stingheriţi deja de situaţia în care fusesem pusă, să mă facă vinovată de pierderea avionului spre Budapesta. Norocul meu a fost că, alături de respectiva funcţionară, se afla o altă lucrătoare care, neînţelegând intriga colegei sale, i-a semnalat că avionul de la Paris a sosit, într-adevăr, cu întârziere şi că avionul spre Budapesta plecase deja. Răbdarea mea fusese pusă pe jar, aşa că am rostit: sunt ziaristă şi voi scrie despre aceasta. Nu aveţi decât, a replicat înţepată funcţionara. Dar cuvântul ziaristă avea să facă din nou minuni. Pretextând că nu poate lucra pe computerul din faţa noastră, funcţionara s-a deplasat în biroul central al firmei de unde, după douăzeci de minute, a revenit cu noul bilet de avion, un bon de taxi dus-întors dinspre şi către aeroportul din Mu şi un bon de cazare pentru o noapte în oraşul Mu. Ofiţerii însoţitori nu au mai spus că mă vor închide într-o odaie de tranzit ori că nu am dreptul să părăsesc aeroportul. Dimpotrivă, au emis un microcertificat în limba Mu, prin care se stipula că pot trece liberă şi de nimeni oprită prin aeroport, în căutarea avionului spre Budapesta. Totul e bine când se sfârşeşte cu bine: un lucru ştiam sigur, acela că termenul ziaristă se dovedea a fi unul binecuvântat.

1 2

Următoarea pagină