Starea Cărţii la Chişinău (2)

Elvira Sorohan

La ce bun intelectualii în vremuri sărace?

Nu trebuie să fii decât lucid - şi nu neapărat sceptic - ca să te întrebi ce rol mai poate avea intelectualul în societatea viitoare, aşa cum se prefigurează ea, ca lume a financiarilor, şi ei intelectuali, dar numai făcători de bani însă nu de bunuri spirituale. Să ignorăm întrebarea, la care nu se poate răspunde deloc măgulitor, rămânând în prezent, mai ales că "lumea viitoare" nu pare să fie prea aproape de noi.

Trăind aici şi acum, intelectualul, înţeles, la modul ideal, ca privilegiat în ordinea activităţii spiritului, poate fi o voce în cetatea pe care o locuieşte, mereu treaz la pulsul ei. Dacă îi sancţionează moravurile ca scriitor sau ziarist, dacă îi problematizează nivelul cultural sau îi demonstrează viciile vieţii economice, intelectualul nu e un potrivnic, ci abia atunci se pune în slujba cetăţii.

În retorica zilnică auzim foarte des fraze de osândire a intelectualului care se sustrage angajării în politică, ce-i drept aflată în flagrantă criză de valori umane în stare să se consacre dezinteresat intereselor ţării. Ne lipsesc sociologii şi psihologii care să formuleze motivaţia ce vine din conştiinţă. Şi conştiinţa este povara nerecunoscută a intelectualului autentic, cel care formează conştiinţele. Paradoxal. Citind din interior psihologia intelectualilor între care mă număr - fie şi numai prin devotamentul consacrat profesiunii - pot spune că cei maturi sunt temători faţă de o putere politică încă neaşezată într-un făgaş normal, datorită nu numai, dar în primul rând diversiunilor, uşor de observat că vin din partea celor care au rămas în arenă după '89. Şi, sceptic gândind, cât poate salva o insulă de moralitate într-o mare de imoralitate, de comportamente viciate. Ca această mare să sece e chestiune de timp. Cel înţelept învaţă după ce s-a înşelat. Mai ales că intelectualul a trăit deceniile când era discreditat prin program ideologic proletcultist. A fost reacreditat? Desigur nu, dacă într-un an, de după '90, a răsunat lozinca "moarte intelectualilor!". Cei tineri, dacă nu sunt dezorientaţi, vor un profit rapid, neagă totul, şi nu-şi cheltuiesc energia pentru ameliorarea mecanismului social naţional. Dintre ei în zona politicului se avântă mediocrii şi dubioşii, lipsiţi de inteligenţă, ce par manipulaţi. Un real pericol. Aşteptăm să se întoarcă în ţară, asanaţi moral, cei care au făcut experienţa străinătăţii. Ei vor face o clasă de intelectuali a căror minte să regleze ritmul vieţii româneşti, s-o aducă la normal, s-o facă să se supună legii şi unei minime morale. Am fost impresionată profund să văd la televizor (la emisiunea Pro-TV, făcută de Florin Călinescu) un scriitor-copil, de nouă ani, supradotat, spunând cu patos că nu doreşte să plece în străinătate decât atunci când îşi va cunoaşte bine ţara, ca să aibă ce povesti străinilor. Când toţi intelectualii îşi vor educa astfel copiii şi profesorii pe elevii şi studenţii lor, atunci se va putea spera mult pentru ţară. O societate puternică trebuie să-şi respecte valorile care se nasc aici, să nu îngăduie să se facă acte de bravadă prostească prin demolarea a ceea ce a dat mai bun geniul românesc. Fără trecut nu avem prezent şi nici viitor. Câtă vreme cumpărăm forme care nu ni se potrivesc şi nu întemeiem nimic al nostru, tot atâta timp ne vom lamenta că nu ne merge bine. Era un vizionar Blaga când aprecia nu influenţele modelatoare ale unei culturi, ci pe cele catalizatoare.

Chemaţi sau nechemaţi, toţi acuză sechelele presiunii ideologice a comunismului, îmbolnăvirea mentalităţii, dar cei responsabili să provoace însănătoşirea (biserica, sociologii, psihologii etc.) păcătuiesc prin cultivarea aceluiaşi slogan, fără să intervină nemijlocit în viaţa socială, ca intelectuali clarvăzători. Păcat vechi românesc, vorbăria înlocuieşte acţiunea, ceea ce duce la sterilitate. Or, un intelectual steril în ordine socială, indiferent la proliferarea veleitarismului, a mediocrităţii agresive care neagă valoarea, a minciunii care înfruntă adevărurile evidente, a profitorului care dispreţuieşte onestitatea, îşi neagă condiţia. El trebuie să fie mintea limpede a cetăţii pentru a-şi recâştiga statutul de autoritate indispensabilă. Un proverb oriental spune că atunci când unul este înţelept şi cinstit, doi sunt fericiţi. După acest calcul, dacă o treime din locuitorii cetăţii noastre culturale, adică intelectualii (presupunând că sunt atâţia), ar fi cinstiţi, generoşi şi activi, ar avea nobleţea curajului de a nu minţi, ar găsi soluţii pentru orientarea vieţii practice, atunci celelalte două treimi ar fi fericite. Puterea minţii în conjuncţie cu sentimentul onoarei, cu pasiunea şi munca, mai ales munca solidară, prestată cu sentimentul datoriei unuia faţă de ceilalţi, toate acestea şi încă altele pot duce la redresare. Dar nu e singur intelectualul responsabil, fără ceilalţi el rămâne un Don Quijote.

Iaşi, noiembrie 2000

Pagina precedentă

1 2