Exerciţii de conversaţie şi pronunţie franceză pentru domnul Bull şi doamna Bulă (2)

Şi, pentru ca cititorul-nescriitor să crape de invidie (şi de ciudă), am să mai citez un fragment, mic, dar mic de tot: " - În acest moment, câte ore lucraţi pe zi? - O oră, o oră şi un sfert, o oră şi jumătate, două ore pe zi. Câteodată, lucrez chiar patru ceasuri, însă aceasta nu este muncă adevărată, pentru că restul timpului mă ocup cu corespondenţa. / - Iar în timpul celorlalte ore ale zilei, ce faceţi? / - Mă odihnesc".

Eugene Ionesco încheie acest dialog destul de măricel, dar care totuşi - la lectură - nu dă această impresie, prin observaţia că au vorbit mult despre umor, dar fără umor. Într-adevăr, un dialog destul de crispat, chiar dacă (destul de) interesant. Un dialog într-adevăr între viaţă şi ceva, fie şi vis, un dialog anemic. Un alt Ionesco, un Ionesco cuminte, "în bancă" (sau la tablă?), care parcă chiar acum a scăpat de o boală grea şi nu mai are chef să supere pe nimeni. Un Ionesco bătrân şi mai ales un Ionesco resemnat. Între viaţă şi vis (Humanitas) apare imediat după cele cinci volume din opera teatrală Eugene Ionesco (Univers), ceea ce ne-ar fi putut duce cu gândul la ideea că uneori e important ceea ce faci, nu ceea ce spui. (N-am spus eu asta.)

Alexandru Vakulovski

Între nămol şi lumină

Convorbirile lui Claude Bonnefoy cu Eugene Ionesco încearcă să schiţeze un portret al regelui absurdului. E o încercare destul de grea să-i pui întrebări despre viaţă celui ce dă palme realităţii prin scriitura sa. Volumul (cât ar fi de straniu) are o structură tradiţională. Fiind compus din capitole cu temele alese anterior: Descoperirea, Creaţia, Temele, Astăzi şi mâine.

Chiar de la început se vede la Claude Bonnefoy o bună documentare şi studiere a operelor lui Eugene Ionesco. Întrebările vin de obicei după lungi constatări, analize. Dacă am scoate o parte din aceste întrebări, ar putea ieşi un eseu despre Eugene Ionesco. Dramaturgul Ionesco pare a fi prezent în acest volum pentru a confirma sau a nega. Astfel cartea nu e un simplu interviu sau eseu, ci e ceva la mijloc, mai logic şi mai absurd. După câteva întrebări nelegate de o temă dată, tot Bonnefoy este acela ce trage concluzii. În partea întâi Bonnefoy îl descoase pe Ionesco cu întrebări despre copilărie şi descoperirea literaturii. Astfel vedem că perioada copilăriei e pentru Ionesco ca un paradis pierdut. Singurătatea mamei, lumina, primele încercări de a scrie, inocenţa, visul - toate astea au rămas în urmă, lăsându-şi însă amprente în creaţia sa. Ionesco vorbeşte mult despre vis, considerând că e una dintre cele mai esenţiale experienţe: "Acord multă importanţă visului, fiindcă îmi dă o viziune ceva mai acută, mai pătrunzătoare despre mine însumi. A visa înseamnă a gândi, şi a gândi într-un chip cu mult mai profund, mai adevărat, mai autentic, pentru că în vis eşti parcă repliat asupra-ţi. Visul e un fel de meditaţie, de reculegere. E o gândire în imagini. Câteodată, este extrem de revelator, crud. Este o evidenţă luminoasă." Pentru copilul Ionesco una dintre cele mai mari si crude descoperiri a fost moartea. El înţelese că mor numai cei ce se îmbolnăvesc şi nimeresc în accidente. Dar văzând că oamenii îmbătrânesc, înţelege că toate trebuie să aibă un sfârşit: "Într-o zi am întrebat-o pe mama: "O să murim cu toţii? Spune-mi adevărul!" Ea mi-a zis: "Da." Trebuie să fi avut patru ani, cinci ani, stăteam pe jos, ea, în faţa mea, în picioare. Încă o mai văd. Îşi ţinea mâinile la spate. Se sprijinea de zid. Când m-a văzut plângând în hohote - pentru că începusem deodată să plâng -, m-a privit, dezarmată, neputin-cioasă. Mi-a fost tare frică. M-am gândit, mai cu seamă, că ea o să moară cu siguranţă într-o zi, asta mă obseda. Mă temeam că are să moară mai mult decât mă temeam de moarte?" Toate aceste amintiri sunt unite cu referiri dese la propria operă, sau în general la literatură. Are o părere destul de sceptică faţă de critică: "Ştim cu toţii: critica pare imposibilă, criteriile variază, ele nu acoperă opera, ştim că, vorbind despre opera literară, criticii fac, în realitate, psihologie sau sociologie sau istorie sau istorie literară şi aşa mai departe. Sunt adică întotdeauna pe alăturea de operă, în context; textul nu-i priveşte deloc, cu toate că este lucrul cel mai important; tocmai textul trebuie văzut (...)" Sunt interesante amintirile din România. Se pare că dacă toată viaţa lui Ionesco a fost o căutare de vis, România şi aproape tot ce e legat de ea ţine de coşmar. Întrebat de B. dacă a avut vreo experienţă revelatoare asemănătoare cu acelea din Chapelle-Anthenaise, răspunde: " - Da... un ofiţer care a pălmuit un ţăran sau un biet om în stradă, fiindcă nu salutase sau uitase să salute drapelul. Studenţi care loveau oameni cu nasul nu tocmai ortodox. Iată, violenţe, prostie burgheză, căpitani, ofiţeri plimbându-se pe stradă, ca la paradă, cu cizmele bine lustruite, serviciul militar, în sfârşit lucruri odioase sau dezagreabile." Ionesco spune că s-a simţit exilat în România, aproape izolat şi din ce în ce mai singur. De altfel, o parte din piesele sale sunt inspirate din situaţia României din perioada interbelică. Rinocerii, de pildă. Încă o piesă "nostalgică" este Omul cu valize: "În Omul cu valize, personajul, în fond, sunt eu însumi (...) Căutarea care anima piesa este aceea a identităţii mamei mele şi a bunicilor mei, căutarea propriei mele identităţi. Omul cu valize este, de asemenea, un coşmar, acela al ţării în care m-am născut şi unde, după o copilărie petrecută în Franţa, mi-am trăit adolescenţa şi o parte din tinereţe. Am adesea un coşmar în care mă întorc în ţara de unde am plecat - de unde am evadat - din motive politice (...) Povestea Omului cu valize este aceea a unui om care nu vrea să se înapoieze în ţara lui, dar care nu e sigur, în vis, că a scăpat cu adevărat de acolo, care este mereu bântuit de tinereţea lui şi de problemele pe care le-a trăit." De aici se trage, cred, şi tema singurătăţii la Ionesco. În răspunsuri el e sincer, nu vrea să ascundă nimic, ceea ce îl face uneori să se contrazică: "Vedeţi că nici o afirmaţie nu e absolută" sau chiar să nege ceea ce a spus mai înainte: "Poate că tot ce am discutat despre acest subiect este pe trei sferturi fals", "am spus că-mi place teatrul, asta nu e întru totul adevărat. Chiar nu mi-a plăcut niciodată. Vă mărturisesc cu sinceritate că, dacă am scris în Experienţa teatrului că la un moment dat am descoperit teatrul şi că mi-a plăcut, era vorba de o concesie făcută criticilor dramatici care mă apăraseră, actorilor care mă jucaseră". Nu seamănă aceste răspunsuri cu replicile lui Berenger? Mie mi se pare că da. Ionesco vorbeşte despre strania senzaţie pe care a avut-o când şi-a văzut prima oară o piesă jucată. Zice că s-a simţit ca Dumnezeu. Iar Dumnezeu şi-a creat personajele după chipul şi asemănarea sa.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină