Exerciţii de conversaţie şi pronunţie franceză pentru domnul Bull şi doamna Bulă

motto: "Scriitura depinde de starea de spirit în care te găseşti"

Eugene Ionesco, Între viaţă şi vis (Convorbiri cu Claude Bonnefoy), mi-a amintit de Ernesto Sabato, Între scris şi sânge (conversaţii cu Carlos Catania). N-am să insist asupra comparaţiei dintre cele două cărţi-interviuri, deşi cred că ar fi destul de interesant. Am să menţionez doar că se vede cu ochiul liber că atitudinea acestor doi dintre cei mai importanţi scriitori contemporani este diferită, poate chiar opusă. Altă observaţie obligatorie ar fi rolul interlocutorului pentru asemenea cărţi, dar şi a stării intervievatului. Nu ştiu ce aş fi citit dacă Între viaţă şi vis ar fi fost rezultatul discuţiei dintre Carlos Catania şi Eugene Ionesco, iar Între scris şi sânge - dintre Ernesto Sabato şi Claude Bonnefoy, aşa însă, pentru a putea rămâne în linişte între viaţă şi vis, îmi amintesc cu mare plăcere de Ernesto Sabato cel din Între scris şi sânge, nu numai de Sabato romancierul.

Din întrebările sale kilometrice, care de cele mai dese ori n-au nevoie de semnul întrebării, fiind nişte observaţii, totdeauna la obiect, concrete şi de obicei concluzive, se vede că Claude Bonnefoy e un critic abil şi un cunoscător foarte bun al lui Ionesco, un critic cu autoritate şi respectat, ceea ce probabil a fost în detrimentul cărţii, Ionesco dând de cele mai multe ori răspunsuri scurte, concise, fiind foarte atent, iar sinceritatea - filtrată, controlată. Şi dacă dialogul cu Sabato e vivace, coerent, plăcut şi întotdeauna interesant, acesta, cu Eugene Ionesco, e deosebit de lucid, în ciuda numeroaselor repetiţii, agasante uneori.

Cu toate acestea, avem în faţă o carte de Eugene Ionesco, chiar dacă Eugene Ionesco se pare că nu luase asta în seamă. Sau nu-l interesase. Totuşi, în puţinele "ieşiri ionesciene", se întâmplă să izbucnească acel spirit ionescian care salvează, cu greu, viaţa (cărţii), aşteptările dinaintea lecturii rămânând un vis. În aceste puţine minute "în teren", Ionesco e (I) ironic; (2) critic -a- literar, -b- social; şi, nu în ultimul rând, e (3) interesant, spunând adevăruri (existenţiale, dar nu numai), crude şi pentru sine, sadice chiar ("Vă vorbesc despre toate acestea fără timiditate, fiindcă mă gândesc că acestea sunt sentimentele întregii lumi. Sunt un oarecare, ca toată lumea. Ceea ce tocmai v-am spus este elementar, este adevărat pentru toată lumea. Numai că lumea-l ascunde, nu-l mai spune. Cred că funcţia mea, născocită sau obiectivă, este să spun cu voce tare ceea ce alţii îşi spun în gând".)

(I): "Mi s-a spus că eram influenţat de Strindberg. Atunci, am citit teatrul lui Strindberg şi am zis: "Într-adevăr, sunt influenţat de Strindberg"; "În Franţa, la şcoala comunală, învăţasem că franceza, care era limba mea, era cea mai frumoasă limbă din lume, că francezii erau poporul cel mai curajos din lume, că-şi învinseseră totdeauna vrăjmaşii, că, dacă fuseseră câteodată învinşi, aceasta se datorase faptului că fuseseră unul contra zece, fiindcă existase Grouchy, pentru că existase Bazaine. Sosit la Bucureşti, aflu că limba mea este cea română, că cea mai frumoasă limbă din lume nu e franceza, ci româna, că românii îşi învinseseră totdeauna vrăjmaşii, că, dacă nu fuseseră totdeauna învingători, asta se datora faptului că în rândurile lor fuseseră nişte Grouchy, nişte Bazaine, mai ştiu eu cine. Învăţam astfel că nu francezii, ci românii erau cei mai buni, că erau superiori fitecui. Noroc că nu m-am dus, peste un an, în Japonia!...";

(2) -a- "Noul roman a fost o fundătură, ceea ce nu-i micşorează forţa artistică, însă nu văd cum ar putea să fie continuat", "rătăcirea fără scop este absurdul lui Kafka", "Camus n-avea umor" şi "Ca să revenim la literatură, la creaţia literară, aş adăuga aceasta: sentimentele cuiva, oricât de puternice, de autentice ar fi, n-au nici o legătură cu valoarea literară a ceea ce scrie el. Ceea ce contează în literatură nu e ce ni se spune, ci felul în care a fost scris lucrul acesta",

-b-: "Omul cu valize este, de asemenea, un coşmar, acela al ţării în care m-am născut şi unde, după o copilărie petrecută în Franţa, mi-am trăit adolescenţa şi o parte din tinereţe. Am adesea un coşmar în care mă întorc în ţara de unde am plecat - de unde am evadat - din motive politice, pentru că, în acel moment, extrema dreaptă urca şi accela la putere. Am plecat însă şi din cauza tatălui meu şi a familiei sale";

(3) "mai întâi, către zece sau unsprezece ani, am început să-mi scriu Memoriile" sau - "Gândiţi că scrisul v-a fost de ajutor? - Pe mine, nu m-a ajutat deloc. Poate că a ajutat alte persoane, de exemplu, pe traducătorul român al piesei, un mare poet, Ion Vinea. Era în vârstă, suferea de o maladie gravă, când a vrut să traducă această piesă. A lucrat la ea trei sau patru luni. În această perioadă de trei sau patru luni, aproape că agoniza. A depus manuscrisul traducerii sale cu patru sau cinci zile înainte să moară. Dacă a vrut să facă această traducere ştiind că avea să moară, şi dacă a vrut atâta şi a putut s-o termine, se poate ca piesa să-l fi ajutat. Iar dacă ea l-a putut ajuta, atunci m-aş simţi îndreptăţit şi aş îndrăzni să cred că literatura nu este cu desăvârşire inutilă."

1 2 3

Următoarea pagină