|
Şi totuşi, recunoaşterea cu adevărat populară a talentului său generos s-a produs după proiecţia canneză a peliculei Breaking the Waves, elogiu al forţei de sacrificiu, dar şi experienţă artistică ieşită din comun, de-o expresivitate dură, îndelung studiată.
Începând cu acest film de referinţă, artistul von Trier se transformă, conştient, şi tot mai mult, în erou de ficţiune. Se face caz de spaimele şi angoasele sale (afirmă că totul, oricine şi orice îl îngrozeşte, că se teme de orice călătorie, de avion, dar şi de trenurile în care nu urcă niciodată, că are obsesia unor lebede belicoase ce s-ar putea lua de el, violentându-l pe când pluteşte relaxat şi reflexiv în kayakul său, mereu îi pare că s-ar putea contamina de maladii ştiute şi neştiute etc.). Când porneşte totuşi la drum, face deliciul mulţimilor de gură-cască - cu caravana, cu kayakul pe acoperiş pentru a profita de orice curs de apă ieşit în cale pe traseu, cu copii, cu buldogi şi nevastă - cum să nu-ţi aminteşti în acest context de Salvador Dali ce s-a prezentat la Sorbona, spre a ţine o conferinţă, cu un Rols-Roys plin ochi cu cãpãþâni de varzã...
În pofida a toate astea - reale sau inventate, - Lars von Trier este un remarcabil om de afaceri (a adunat o avere bunicică, îşi poate permite să-şi menajeze claustrofobia şi spleenul locuind la ţară, într-o casă de vis) cu un acut simţ al marketingului. Fondator al casei de producere Zentropa, domneşte absolut într-un Hollywood nordic, amplasat pe un poligon militar dezafectat, într-o suburbie a oraşului Copenhaga.
Catolic practicant, nu se sinchiseşte a afirma că legile există nu numai pentru a insufla respect, ci şi pentru a fi transgresate. Ceea ce a şi realizat prin comedia muzicală Dansând în întuneric, exact opusul Idioternelor . Bugetul a fost enorm - 88,5 mln dolari, ceea ce i-a permis luxul pervers de a filma, concomitent, cu o sută de camere digitale (regizorul susţine că ar fi poftit o mie, însă n-a reuşit să-şi convingă producătorul). Şirului de eroine martire - Bess din Breaking the Waves şi Karen din Idioţii li s-a alăturat Selma, o biată emigrantă din Estul Europei (interpretă - cântăreaţa nonconformistă Bjork, o islandeză foarte serioasă care, se spune, a suportat cam dificil conlucrarea cu von Trier; în orice caz, la conferinţa de presă a "palmaţilor" a afirmat că acest rol - care i-a adus recompensa supremă jinduită de atâtea actriţe de gen - va fi şi ultimul) care, muncind din greu la o bandă rulantă, strângând bănuţ cu bănuţ pentru a-şi trata copilul, îşi află aleanul şi mângâierea în cântec şi în sublimele comedii muzicale precum Cântând în ploaie, West Side Story,- care, cică, le-au ajutat yankeilor să supravieţuiască pe timpul depresiei, depăşind criza economică. Coloana sonoră, semnată de Bjork, avangardista, este minunată - nu şi fabula cu final sordid, care pe mine una nu m-a convins (acum, că poate fi vizionat şi la Chişinău, aş fi curioasă să aflu cui, totuşi, de pe la noi i-a căzut cu tronc filmul care, dacă n-ar fi de plâns, ai muri de râs?). Metafora ce se vroia subtilă - despre o Europă fărâmiţată, cu o bună parte din ea fără sorţi de a ieşi din beznă, - este prea directă, rigidă. Superba Catherine Deneuve, pe rol ingrat de "black working girl"(o performanţă pentru regizor!), a apărut palidă în roba de lucru, confecţionând penibile albiuţe zincate. Şi doar pe alocuri, în câteva secvenţe, emoţia răzbate, răvăşitoare, când Selma, ceha aciuată în Statul Washington (filmat în Suedia învecinată), în dorinţa-i arzătoare de a-şi salva copilul ameninţat de cecitate, face proba unei inocente dublate de credinţă, a unui eroism matern fanatic.
Am certitudinea că, în ce-l priveşte, Lars von Trier, acest teribil provocator (comparând mişcarea generată de Dogma-95 cu Noul Val francez, care, spune, a vitaminizat cinematograful - ei , dogmaticii, propunându-i doar un vaccin, pentru profilaxie), are multe de spus . Cinecura la care se dedă cu voluptate îl transformă - or, anume Festivalul de la Cannes, minuscula capitală a Filmului, ştie să aprecieze şi să lanseze, să ofere creatorilor laurii şi piedestalul meritat.
|
Larisa Turea
Inapoi la cuprinsul numarului