|
"Dacă nu eşti la Festivalul de la Cannes, afirmă Marin Karmitz, faimos producător şi distribuitor, originar din România, înseamnă că nici nu exişti ca cineast." Printre festivalurile de categoria A (Veneţia, Berlin), internaţionalul de pe Coasta de Azur corespunde perfect ideii de sărbatoare, intens mediatizat. Ultima ediţie din acest secol - a 53-a - a adus în prim-plan un cinema matur, niţel obosit, bântuit de fobii şi obsesii. Timp de zece zile - cât ţine această Săptămână Mare, caruselul mirabolic se învârte tot mai ameţitor, mai relevant, complicând în extremis misiunea juraţilor (în acest an, sub bagheta lui Luc Besson, cel mai american dintre cineaştii francezi, autorul lui Nikita, Marele albastru şi Al cincilea element), condamnaţi la a alege, din şiragul de pietre rare din cele patru vânturi. Şi deşi deciziile juriilor sunt mereu contestate, în acest an, cel puţin, n-au fost întâmpinate cu fluierături (ca anul trecut, bunaoară ). Din cele 22 pelicule intrate în competiţia principală (selecţia a fost deosebit de dură - nume mari ale junei arte, - Oshima, fraţii Coen, Ken Loach, James Ivory, Michael Haneke, Liv Ullmann - au prezentat pânze polifonice, măiestrit orchestrate: cele mai multe de inspiraţie romanescă, aducând pe ecran literatură de calitate, dar şi multe musicaluri, stil country american ,chinez, coreean, mexican, rus, român, multă diversitate, inovaţie în digital şi dolby stereo, efecte speciale, poezie şi filosofie, compasiune şi prietenie, iubire - pentru oameni, de Dumnezeu, de baştină şi de Planeta Pământ). Palme d'Or şi cel de interpretare feminină au încununat "Dansând în întuneric", film girat de extravagantul danez Lars von Trier, cineast fascinant şi provocator...
Un obişnuit - chiar un răsfăţat al Festivalului - , a fost totuşi pentru prima oară când, înveşmântat în smoking, cum cere cu stricteţe protocolul, Lars von Trier a urcat miticele trepte cu covor roşu ale Palatului, însoţit de echipă. În 1985, pentru proiecţia cu Element of Crime, Lars s-a înfăţişat într-un scandalos bluzon de piele, cu o caschetă fistichie, pusă de-a îndoaselea pe capul complet ras. În 1996, a fost şi mai şi: aşteptat pentru a fi aclamat - al său Breaking the Waves s-a învrednicit de Premiul Mare al Juriului, recompensă acordată de regulă peliculelor ce şochează, se impun contra curentului, - n-a mai ajuns pe Croisette, ci s-a oprit pe undeva pe un drum periferic din Germania, pricopsindu-se cu diagnosticul oficial de "nevrozat profund", stabilit cu autoritate (nu l-a deranjat, dimpotrivă: îl etalează cu demnitate, îl poartă ca pe o diplomă de nobleţe). A urmat Idioternele ( în competiţie la ediţia FIF din 1998), lucrat cu o echipă de tineri, în majoritate neprofesionişti (pelicula s-a turnat în strictã conformitate cu comandamentele Dogmei 95), care au acceptat sã-ºi asume idioþenia ca pe un statut de libertate absolutã...
Şi de această dată, Lars s-a arătat fidel modului său de a fi, regizându-şi apariţia la Festival ca pe un spectacol anunţat: din timp, a trâmbiţat în toată presa ( de altfel, până acum foarte discret în a comunica cu ziariştii - unii dintre ei s-au văzut nevoiţi să aştepte săptămâni în şir un randez-vous promis) că, negreşit , Palme d'Or - pe care-l vânează de 15 ani buni - va fi al lui. Şi că, pentru ceremonia de premiere, va îmbrăca un smoking celebru - pe cel al predecesorului său, ilustrul Carl Th. Dreyer (Patimile Jeannei d'Arc, turnat în 1928, film major ce beneficiază de cercetările la zi ale avangardei germane, franceze, sovietice; capodoperă de-o arhitectură superbă, calculat dar şi inspirat; Marele mut ideal ce demonstrează că filmul - pe linia metodei lui Da Vinci şi Paul Valery - este o Artă, Arta absolută, şi că şi peliculele mute pot să spună ceva foarte important fără a face uz de cuvinte, că o creaţie se naşte surmontând constrângerile şi greutăţile,transformând handicapul în virtute, spărgând cadrele fixe, făcând din deficienţă - diferenţă.), sugerând astfel o filiaţie directă şi o continuitate de necontestat.
De la debutul său, Lars von Trier (născut în 1956 la Copenhaga; părinţii săi practic`nd metode liberale de educaţie, mărturiseşte într-un târziu că a suferit din cauza unei profunde lipse de severitate) s-a erijat în tip rebel, predispus la acte de rezistenţă. În copilărie, se amuza filmând în super 8. Se înscrie apoi la şcoala de cinema de la Stockholm, unde, pe ascuns, realizează scurtmetraje exact în contra profesorilor săi. Lucrarea de diplomă - Imagini în relief, Premiul Festivalului Şcolilor de film de la Munchen, 1982, - deja de la prima apariţie televizată stârneşte reacţii violente (pro şi contra). Reputaţia sa de provocator s-a şi instalat în mediul cinefililor. Primul său lung- metraj, Element of Crime (1984), s-a plasat exact de-a curmezişul căilor bătătorite, a tradiţiei şi convenţiilor cinema-ului danez, atestând referinţe livreşti şi culturale selecte, a la Welles şi Tarkovski. Maniera sa stilistică prinde a se cristaliza: căutări intense în domeniul noului vocabular cineastic, al sunetului şi al imaginii, o sinceritate emoţionantă, o energie debordantă, insuflată unor personaje singulare, stranii, aflate în situaţii deosebite, mixarea inovaţiilor vizuale pe corpul trucurilor cinematografice. Vine, în 1987, Epidemic, sincopată, abstracţionist-simbolică. Apoi - evenimentul Europa, turnat în 1991, cu concursul unor companii producătoare din Franţa şi Germania, melanjând efervescent thrillerul şi melodrama într-un explozibil cocktail "von Trier". În 1995, liderul unui cerc de iniţiaţi (printre ei - Thomas Vintenberg, Soren Kragh Jacobsen, Kristian Levring, cărora li s-au alăturat şi alţii, în Europa şi în America), lansează manifestul Dogma, legământul de castitate în favoarea unui nou cinema - comprehensibil pentru toţi şi accesibil oricui doreşte să se exprime cu ajutorul camerei de luat vederi, ce este, pentru Lars şi apostolii sectei, ai confreriei sale, mai mult un instrument de proiecţie decât unul de înregistrare. Poruncile acestui cod - biblic, zece la număr - sunt extrem de simple: se interzice filmarea în alb-negru, nu se filmează în studio, nu se face uz de filtre de lumină etc. În deplină supunere faţă de aceste precepte, turnează în curând Idioterne, unde, asemeni lui Flaubert cu mulţi ani înainte, declină, cu o admirabilă seriozitate, diferite modalităţi ale comportamentului de cretin în colimatorul cineochiului (camera digitală video, purtată pe umar de însuşi regizorul meşter la toate - autorul scenariului scris într-un timp record - 4 zile, al imaginii şi al montajului efectuat cu admirabila sa putere de muncă, zi şi noapte, la un computer Avid). Protagoniştii au acceptat jocul, încercând, într-o vilă, "să exploateze valorile ascunse ale statutului de idiot" (de la Lars cetire), în accepţia lor "idiot" desemnând tot ce pare straniu. Cam în această perioadă transpune pe suport de film serialul TV Spitalul şi fantomele sale, lucrare şarjată grotesc, sfidatoare şi spontană.
|
Larisa Turea
Inapoi la cuprinsul numarului