Vremea 'ghigarilor'

Există în cronica lui Nicolae Costin, fiul marelui logofăt Miron Costin, o istorioară nu numai plină de haz, dar şi de învăţătură. Domnia lui Dimitrie Cantemir, ne sugerează cronicarul, tălmăcind "semnele", începe sub auspicii nu prea bune. În graba plecării din Istanbul, determinată de iminenţa războiului cu ruşii, împrejurare care impunea un domn de încredere pe tronul de la Iaşi, se organizează, în mare repezeală, ceremonia de învestitură a noului voievod, mai întâi, după obicei, în capitala imperiului. Treptat, ceremonialul acesta, care trebuia reluat şi în capitala Moldovei, capătă aspecte carnavaleşti, printr-o gravă încălcare a protocolului, scrie cronicarul, bănuim amuzat de întâmplare: "Deci după ce au luat Dumitraşco Vodă domnia, nemică zăbavă n-au făcut, ce de sârg au purces din Ţarigrad spre Moldova în cai de menzil (de poştă), împreună cu Schimni aga, fără tuiuri, fără sangeac (steag de învestitură), fără tabulhanaoa (fanfara) împărătească; şi pre urmă, târziu, i s-au trimis de la împărăţie tuiurile" (însemnele puterii şi ale rangului la turci). În cortegiul acesta sărăcăcios, prevestitor de rele urmări, îşi face Cantemir intrarea în ţară, în goana cailor de poştă, fără fala care-i confirma autoritatea domnească. Inventivitatea boierilor moldoveni, niciodată secătuită, încearcă să refacă ceva din demnitatea ştirbită a ceremonialului, sporind însă gafa prin adâncirea contrastelor: "Încă dacă s-au apropiat de oraş, i-au ieşit boierii ţărîi şi cu slujitorii şi cu tabulhanaoa ţărîi; ce în loc de oarecare semnu, venie înaintea lui un turcu cu o ghigă (ghioagă) de lemnu, ţiindu a mînă; şi aşea întrîndu în oraş au mersu la biserica lui Sfetii Nicolae, unde i-au cetit molitfa de domnie chir Ghedeon, mitropolitul ţărîi". Toată solemnitatea înscăunării se prăbuşeşte strivită de imaginea slujitorului turc cu "ghiga de lemn ţinută a mînă" în loc de "sangeac" împărătesc, într-un fel de alegorie a inautenticităţii şi neadecvării. Ceea ce nu i-au putut ierta boierii moldoveni, şi Nicolae Costin gândea la fel ca ei, lui Dimitrie Cantemir a fost pretenţia sa la domnia ereditară, în contradicţie cu obiceiurile ţării şi cu legea divină, care condamnă mândria nemăsurată şi măririle pământeşti. Din decalajul vis-realitate nu poate rezulta decât o dăunătoare lipsă de performanţă în practică. Dimitrie Cantemir, unul dintre cei mai mari învăţaţi ai timpului, intră într-o aventură fatală pentru dinastia pe care o pregătea, cauzând pagube ţării şi mari nenorociri oamenilor ei. La atâtea priorităţi, voievodul îşi mai adaugă una: este primul mare scriitor român care eşuează în politică.

Mai aproape de noi, un alt mare învăţat, deopotrivă şi om de cultură şi literat important, Nicolae Iorga, face o foarte păguboasă aventură politică, cu daune inestimabile pentru ştiinţa română, pe care o privează de opera sa în plină dezvoltare, expunându-se unui oribil asasinat politic. El, cel mai cinstit, dar şi cel mai naiv politician român, chiar ridicol în această postură, aşa cum îl descrie Constantin Argetoianu, aliatul său politic prin anii '20, cade răpus de gloanţele legionarilor în noiembrie 1940. Cazul lui Goga este la fel de concludent: inadecvarea scriitorului la politica de la noi. Prin 1937, an crucial în frământările politice din ţară, mă aflam, copil fiind, într-un paşnic oraş de provincie moldovenească şi priveam cu interes forfota de pe străzi. Dintr-o uliţă mărginaşă, în uliţa mare năvăleşte un grup de haidamaci, cu steaguri în frunte, strigând în gura mare nişte lozinci versificate pe care le ţin minte până azi: "Să trăiască Goga-Cuza să ne fie călăuza! /Să trăiască Cuza-Goga să dărâme sinagoga!" Nu este vinovat sublimul poet pentru astfel de versuri prosteşti, dincolo de orice calificare morală, pentru că de una artistică nici nu poate fi vorba. Te întrebi, însă, cum de a acceptat Goga un astfel de program în care, într-o formă primară, se cere dărâmarea unui lăcaş de cult, în care se înălţau rugăciuni către ceruri, nu către puterile pământeşti. Dacă Templul de aici este identificat cu poporul lui Israel, metonimia din stupida compunere propagandistică versificată este o vulgară invitaţie la genocid. Se spune că poetul, care a fost prim-ministru între 1937 şi 1938, a regretat profund această alianţă cu Diavolul. Cu inima îndurerată, nem`ng`iat, Goga s-a stins din viaţă nu mult după aceea, la 6 mai 1938, în liniştea de la Ciucea.

M-am referit, la început, la parabola ghigarului turc din cronica lui Nicolae Costin. Să ne întoarcem acum la altă emblemă a puterii, cu faţa la statuia ostaşului sovietic din dealul Copoului, cea dispărută, simbol al nenorocirilor care s-au abătut asupra ţării după 1944. Am auzit de regimul generalilor, de acela al coloneilor, am putea vorbi astăzi, la noi, chiar de un regim al inginerilor, după numărul lor mare în consiliile de tot felul şi în structurile statului, sau de unul al "rinocerilor", ca în piesa lui Eugen Ionescu, dar n-am auzit de unul al "ghigarilor", tot în sens simbolic. Ipoteza merită să fie discutată. Ghigar înseamnă, pe scurt, "porcar" (v. DA), figurat, "necioplit" (Scriban), "argat năimit la paza animalelor", prin extensiune, "slujbaş mărunt la curţile boiereşti sau domneşti", în derâdere, cel care deschide cu "ghiga" alaiul, ca în cronica lui Costin. Pesemne că, pentru păcatele noastre cele multe şi grele, ne pedepseşte Dumnezeu, în lipsă de potop, de smoală şi pucioasă, de trăsnete şi foc, de holeră şi brâncă, cu "eliberarea rusească" din 1944. Şi iată cum, deodată, vechea zicală: "Sara ghigar, dimineaţa spătar" devine foarte actuală, o dată cu parvenitismul oficializat ideologic. Culcat seara ceferist, Gh. Gheorghiu-Dej se trezeşte dimineaţa ministru al comunicaţiilor şi aşa mai departe. Se stabileşte îndată o întreagă ierarhie sprijinită doar de vocile celor ce rosteau cu ferocitate lozinca zilei: "Ana, Luca, Teo, Dej au băgat spaima-n burghej!". Glasurile aspre, muncitoreşti, mai răsunătoare decât vocea lui Belzebut, anunţau că sosise vremea ghigarilor. Şi dacă venise, o dată cu armata de ocupaţie, vremea acestora, ce caută printre ei Mihail Sadoveanu, care scrisese atâtea cărţi extraordinare, printre care şi Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă, o adevărată capodoperă, în care deplânge soarta nenorocită a Moldovei? Dar Duca-vodă apare, prin comparaţie, ca un neînsemnat spoliator faţă de jaful organizat de noul imperiu moscovit, slăvit de Sadoveanu, devenit, tot peste noapte, vicepreşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale, în obositele, mincinoasele şi neînţeleptele lui scrieri de bătrâneţe, în contrast atât de mare cu gigantica lui operă dinainte de ocupaţie.

1 2

Următoarea pagină