|
Volumul recent apărut al Denisei Comănescu, Urma de foc, este o selecţie din cele trei plachete editate între 1979 şi 1987. Reacţia iniţială a fost, atunci când am luat pentru prima dată cartea în mână, că autoarea a revenit la poezie şi ne-a oferit spre lectură ceva copt îndelung. Au trecut mai mult de zece ani de la apariţia Bărcii pe valuri, ultima în seria amintită, şi reacţia mea era într-un fel justificată.
Orice antologie de autor reprezintă un test pe care scriitorul şi-l face dacă iniţiativa de a publica îi aparţine. De fapt, fiecare carte are de trecut un examen. Pentru volumul Denisei Comănescu examenul ar însemna o probă de verificare dacă ceea ce a scris şi a fost valabil in illo tempore mai este receptat şi acum după ce topul de autori s-a schimbat, iar contingentul de cititori s-a împuţinat, ca să nu spun că viaţa în general a luat-o pe alt făgaş decât cum se prefigura ea în preajma căderii lui Ceauşescu.
Exprim părerea că Denisa Comănescu nu este singura care s-a afirmat ca scriitor în acea perioadă şi acum îşi adresează nişte întrebări. Mircea Cărtărescu, bunăoară, într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Contrafort, îşi nega, în bloc, poezia scrisă în anii '80. În acest context, toată presa literară este plină de confesiuni, anchete, dezbateri în care viitorul literaturii şi al scriitorilor este discutat în termeni feluriţi: de la sumbru-pesimişti până la roz-romantici.
Antologia a inclus selecţiile într-o formă inversă, de la ultimul volum la primul. Nu ştiu care au fost raţiunile unui astfel de aranjament, dar este acceptabil, nu deranjează. Pur şi simplu trebuie să fii gata să parcurgi un text într-un sens involutiv, de la realizare la eboşă.
Este suficient să deschizi Urma de foc la primele poeme că în ochi îţi sare o poezie inteligentă, rafinată, cu imagini în relief, profunde, bine conturate. Denisa Comănescu nu este o sentimentală, nici adepta unui cerebralism găunos, cu atât mai mult exponenta inesteticului în literatură care începea să facă ravagii într-o bună parte a liricii feminine din acea vreme.
Câteva trăsături specifice mai izbitoare se desprind chiar la o trecere în revistă a poemelor Denisei Comănescu. În primul rând se reclamă simbioza dintre tendinţele poetice cristalizate la sfârşitul anilor '70 şi noile achiziţii ale optzecismului. În acelaşi timp, poeta nu adoptă stilul înalt, ceremonios al cavalerilor anilor '70, dar nici nu devine prea interesată de realitate, de amănuntul insignifiant, derizoriu, poate cu unele excepţii ce pot fi depistate în materia tuturor volumelor. Poeta transmite pe lungimea ei de undă şi propagă o "eterrealitate", o realitate în care obiectele nu sunt şi nici nu pot fi scop. Recunoaştem în ceea ce descrie autoarea doar unele mărci ale realităţii: "Ca-ntr-un coşmar/ rătăcesc prin oraş/ în cătuşe magnetice/ mi-a prins răsuflarea/ nimeni n-o zăreşte/ doar eu simt felul întunecat/ strecurându-se-n sânge/ cu fiecare mişcare. Aşşşa./ Şi nu am puterea" (Provocarea).
Unul dintre procedeele preferate ale Denisei Comănescu este impersonalizarea, adică crearea unui cadru semantic obscur, după model kafkian, în care subiectele incluse în persoana verbului se schimbă instantaneu, fără a se invoca instanţe care să ofere o mai mare certitudine. Ar fi totodată o abordare simplistă, chiar de joasă speţă, să afirmi că Denisa Comănescu strecura în poemele sale "şopârle", creând astfel un soi de hiperrealitate poetică ceauşistă.
Problema cea mai grea pe care o pune o reeditare este dacă textul rezistă sau nu. Dacă generaţia care ia prima dată cartea în mână ar putea să o citească ca pe ceva scris azi. O poezie îmbătrâneşte nu numai pentru că au dispărut din ea realiile. Cel puţin la o relectură atentă, Denisa Comănescu este la fel de bună. Regretele exprimate delicat se lasă deconspirate şi reprezintă adevărata urmă de foc a mesajului: "Ca nişte pietre cenuşii/ de care numai marea/ se mai poate ocupa/ mi se păreau/ durerea/ frica/ ura" (Persefone). Cele două morţi - literară şi naturală - se interferează într-un soi de imagini duble, bicefale: "pagini umplute, viaţă sfâşiată/ la o stână din Bucovina / un bărbat cu ochelari albăstrui depărtându-se moale/ câini uriaşi priponindu-şi limba de mâinile mele/ coasta dealului ca o sanie/ şi-un pârâu ca smoala chemându-mă-n vale/ acolo în apa călduţă mă voi duce s-adorm/ am un cec în poşetă pentru cel mai pretenţios barcagiu/ ce bune mame undele negre" (Chemare târzie).
Numeroase sunt poemele în care este descris, cu mijloace poetice, procesul de golire a fiinţei. Poemul Bucuria reprezintă o mostră tipică. Singurătatea e o formă a vieţii lipsită de bucurii. După ce bucuria te părăseşte, fiind înlocuită cu un "bulb de neputinţă", nu îţi rămâne decât să te asemeni cu lucrurile înconjurătoare, să fii unul dintre ele. În general, lucrurile ocupă un loc activ în poezia modernă. Denisa Comănescu nu este o excepţie. Tot ce se întâmplă în lumea sa interioară se face cu ajutorul lucrurilor. Lucrurile sunt mai mult decât un instrument docil. Ele au personalitate, sunt în definitiv personaje: "o foarfecă foarte fină a mai tăiat astăzi din mine ceva / cu multă delicateţe, cu pricepere/ până-a rămas o margine subţire" (Sauna). Golirea eului liric sau continua lui transformare în altceva exprimă o existenţă la limită. Frecvenţa adverbelor încă şi mai confirmă ideea.
|
Crigore Chiper
Inapoi la cuprinsul numarului