|
Episodul acesta nu e decât un truc autoricesc. Descoperirea cea mare pe care am făcut-o, care s-a produs involuntar şi, desigur, inevitabil a fost că gazda mea, în afară de mine, mai ţinea un chiriaş, care s-a dovedit a fi... o chiriaşă, şi eu atâta vreme nu am avut cunoştinţă. Asta era Galia!... Ştia ea ce ştia...
S-a întâmplat să intru odată în bucătărie - era o încăpere cu o ferestruică chioară, cu tavanul jos, o hrubă, poate de aceea am aflat aşa târziu, - am intrat să mă spăl pe faţă, poate să mă bărbieresc şi, la un moment dat, am întors capul. În colţul de după uşă am văzut... nici nu ştiu bine ce-am văzut: parcă om, ba parcă o umbră într-un capot larg, aruncat pe pielea goală şi deschis în faţă... Care umbră/arătare s-a întors repede şi s-a lăsat pe un fel de canapea joasă, adunându-şi braţele şi ghemuindu-se. M-am simţit extrem de incomod - deranjasem o fiinţă vie! Un sentiment de vină amestecat cu altul de curiozitate a pus stăpânire pe mine şi m-a pisat şi m-a aţâţat, până când nu am mai rezistat, am uitat nu doar de statutul meu în astă casă, ci şi de cine eram şi de toate cărţile ce le citisem în viaţa mea, redevenind o simplă, elementară fiinţă instinctuală... Da, era o femeie, şi eu nu ştiam că vieţuieşte sub acelaşi acoperiş cu mine. Da, era şi ea o nenorocită ca şi mine, ducându-şi zilele pe uşi străine, strecurându-se tiptil în culcuşul ei, nevăzută, neauzită, plecând tot aşa, întocmai cum făceam şi eu. Fără s-o cunosc cât de cât, am resimţit o anume afinitate, dacă nu sufletească, cel puţin de destin... Se poate să fi intrat chiar atunci şi stăpâna în bucătărie, poate altădată, căci i-a zis pe nume: "Dora, ia seama să nu!... ce faci? Nu vezi că?... Încă nu te-ai dus?". Dora? Parcă o mai auzisem pe Galia pronunţând numele. Care va să zică: Dora! Şi (să vedeţi!) s-a pus în mişcare masculul din mine: am pândit momentul potrivit, când nu erau stăpânii în casă, am intrat la bucătărie şi, găsind-o, am obţinut de la ea minimul de informaţie pe care fu în stare a mi-l servi: lucra dereticătoare la un minister, n-avea unde locui şi... de vreo lună-două o luase Galia la dânsa... De fapt, o cheamă Fedora, dar madamei îi place să-i zică: Dora... Că-i săracă, îi cam bolnăvicioasă, că... Eu, însă, nu mai auzeam spusele ei, eram obsedat de imaginea ce mi-o lăsase clipa când am văzut-o prima dată şi-mi păruse o vedenie din altă lume... O priveam cu milă şi compasiune, asta aşa, la vedere, dar de adevăratelea, în adâncul meu, simţeam pornirea de a mă izbi în carnea ei şi a face ravagii ca să mă eliberez de otrava ce se adunase în vintrele mele şi colcăia acolo... Cum să fac să împac cele două porniri din mine, care mă chinuiau să mă sfâşie, literalmente să mă sfâşie. Îmi dădeam seama că e ceva absurd, că e o nebunie ceea ce-mi trece prin minte. Eu, căsătorit, eu, om care am dus o viaţă castă, morală în cel mai înalt grad până la aproape douăzeci şi cinci de ani, să mă las ispitit de... Simţeam că se năruie ceva în mine, mă nărui eu cu totul şi, dacă nu mă agăţ de ceva, fie chiar şi de această nenorocită care mi-a ieşit în cale, sunt pierdut. Asta acum teoretizez/verbalizez, atunci umblam ca o umbră, fără de sine, mânat de irezistibila forţă a păcatului. Dinainte vedeam cum se dărâmă toate preceptele mele de om cu o conduită ireproşabilă, acelea pe care mi le formase lumea satului, educaţia cărturărească, idealurile cele înalte şi pure. Păcatul, am zis? Da, păcatul meu care... s-a produs aşa cum s-a produs. Omul caritabil din mine a înţeles să facă un gest de solidaritate şi de sprijin faţă de colega mea de... mizerie şi, aşa se face că, intrând o dată în hruba ei, i-am lăsat sub pernă o bancnotă destul de mare, spre a-şi mai uşura din lipsuri şi nevoi. După care Dora mea a început să caute prilej de vorbă cu mine, riscând să fie surprinsă şi admonestată de Galia sau chiar dată afară din casă. Acţiunea se declanşase deja: într-o zi îmi propune să-i fac o vizită la sediul ministerului unde lucra - se pare, cel al gospodăriei comunale, dacă detaliul are vreo importanţă. "Aşa, pe la ora 9, după ce pleacă toţi funcţionarii"... Plec pe înserat, desigur cu o sticlă de voie bună şi ceva gustare, ca să ne simţim şi noi oameni, o oră măcar, fără să fim supravegheaţi de ochiul atoatevăzător al gazdei. Cum îi omul pe lumea asta?! Vrea să-i fie bine, deşi de cele mai multe ori nici nu o merită. Ce să-i faci, vrea şi gata... Mai era acolo o prietenă de-a Dorei-Fedorei, în trei am stat de vorbă, am gustat câte un pahar şi... La un moment dat prietena iese, rămânând noi în doi. Aoleu! Acu-i acu... Vai, mamă: pe acel divan gol, cu pielea lui rece, care mai degrabă era o piele artificială (dermantină), pe care cine ştie ce demnitari or fi şezut sau chiar odihnit după munca cu jertfire de sine pentru binele poporului şi statului, întru gloria marelui partid, pe acel divan se săvârşi căderea mea în păcat... Nici nu ştiu bine dacă avu loc, într-atât eram de pierdut cu firea. Cum, dară? Comiteam un adulter! Primul meu adulter în viaţă. Sentimentul ruşinii, al căderii mă copleşi totalmente. Mai avusesem ocazia o dată şi mai înainte să păcătuiesc în afara relaţiilor conjugale, dar dădui chix, adică păţii ceea ce se cheamă ante portas şi fui binişor luat în râs de parteneră... De data aceasta... Ce să mai vorbim? De data aceasta a fost şi mai caraghios: când mă avântai cu toată puterea bivolului, văzui că nu am obiectul necesar în faţă. Ce mai - parcă aş fi încercat să fac amor cu o... mănuşă. Asta-i! Şi ea, biata Dora, îşi cunoştea cusurul, de aceea porni a se tângui şi a povesti întâmplări din epoca vieţii de fată, că nu a avut noroc, că a fost batjocorită de patronul la care se angajase ca o fată sărmană venită de la ţară ş.a.m.d.
Ideal şi realitate - până nu dai tu însuţi cu nasul, nu ştii pe ce lume trăieşti. A avut grijă viaţa să mă deie bine cu nasul prin cele mai ascunse şi mai puţin plăcut mirositoare locuri. Cu toate că, la drept vorbind, a făcut-o cam târziu. Dar ceea ce am constatat, recapitulând faptele şi evenimentele existenţei mele, toate pe acest pământ au venit pentru mine cu întârziere de cel puţin zece ani. Aş putea chiar să le aranjez în serie şi afirmaţia s-ar confirma cu asupra de măsură. Dintre descoperirile ce le-am făcut în acea perioadă ar fi şi aceea a relaţiei şef-subaltern în regimul totalitar, dar, poate, în orice regim. De mic copil am fost crescut în spiritul libertăţii, aş zice al absolutei libertăţi, dacă nu aş fi conştient că aşa ceva e imposibil în lumea noastră foarte relativă. Paradoxal, dar libertatea în concepţia mea se asociază cu necesitatea în cel mai strâns mod. Adică, eu mă simt liber, absolut liber, dar în acelaşi timp sunt obligat să-mi fac datoria cu sfinţenie. Într-un cuvânt: libertatea nu e decât cealaltă faţă a responsabilităţii, a simţului datoriei împlinite. Sunt truisme, ştiu, dar mai ştiu că marile adevăruri nu se învaţă niciodată din cărţi, ci numai şi numai pe propria piele, adică răsar din zbuciumul şi chinurile vieţii tale. Da, sunt alte truisme, dar parcă viaţa omului nu se adună din tot felul de nimicuri?... Cel mai greu lucru este să întrevezi dincolo, în spatele acelor nimicuri, toată drama şi tragedia existenţei omului pe pământ... Bunăoară, următorul caz...
|
Vladimir Beşleagă
Inapoi la cuprinsul numarului