|
Am ajuns la concluzia că nenorocirile mele au început o dată cu ieşirea din placenta etnică, adică casa părintească, aceea care ne ocroteşte şi ne apără ca nimic altceva. Dar cât poţi să stai pitit în ea? Te dă viaţa afară, până la urmă... Dar şi un cămin nu te poate adăposti la nesfârşit! Şi, iată, m-am pomenit trăitor pe uşi streine - un chiriaş. Despre gazda mea nu am nimic a spune de rău, dimpotrivă. Gazda, adică stăpâna şi nu spaţiul ce-l ocupam. Despre acesta ce să mai vorbim? Ia o bortă de bursuc - să intri seara, să dormi... dacă te prinde somnul, şi să ieşi dimineaţa, plecând tiptil, ca o umbră. Dar ziceam de stăpână: o chema Galia, acum i-aş zice doamna Galia, albă la faţă, durdulie, ochi vii etc. S-ar fi cuvenit să locuiască într-un castel, aşa după cum arăta şi se ştia dânsa: un unchi al ei fusese membru în Sfatul Ţării, după cum mi-a mărturisit foarte sincer, aproape copilăreşte, adică fără a se feri de urechi rele, apoi înainte de venirea ruşilor a fost măritată sau doar a convieţuit cu un ofiţer român, dar iată că stă în această căsuţă mică, cu streaşină joasă, avându-l alături pe Constantin, pe care nu am aflat cum l-a achiziţionat, un bărbat cam de statura ei, dar uscăţiv şi, se vede treaba, bolnăvicios, căci mereu tuşea de se rupea nopţile, iar când îl lăsa, râgâia atât de răsunător de parcă tuna pe aproape... Dar, pesemne, în celelalte se înţelegeau între ei şi duceau viaţa în pereche, căci ceea ce am văzut şi nu pot uita este că o dată pe săptămână Galia îşi spăla feşele (azi s-ar zice: pampers) şi le întindea pe o sfoară chiar deasupra uşii de la intrare - vreo zece la număr. Da, s-au înfipt în amintire, pentru că trecând dădeam cu capul în ele, drăcia dracului!... Dar astea-s detalii. Chiria i-o achitam regulat, cât am avut serviciu şi salariu, de adus nu aduceam pe nimeni la mine, nici nevasta nici copilul, aşa cum ne-a fost înţelegerea, acasă mai că nu stăteam, iar de eram, nici nu suflam... Aflând cine sunt, dânsa s-a umplut de respect pentru mine, se vede treaba că m-o fi descris profesorul Gheorghe Dodiţă, cel care stătuse înaintea mea la ea şi care m-a recomandat, aflând că am rămas pe drumuri... Aşa se face că într-o bună zi Galia îmi zice cu bunătate în glas, de parcă i-aş fi fost un frate sau chiar un fiu: "Vă scriu trăitor la mine în casă, o să înaintaţi la oraş actele că aveţi familie şi or să vă deie locuinţă... Cum să trăiţi aşa?..." Într-adevăr, se poate să trăieşti aşa? Dânsa a avut ideea, eu nici la atâta nu m-am priceput, de unde se vede cât de lipsit de simţ practic eram. "Profesorului Dodiţă tot aşa i-am făcut şi acum are apartament", a urmat dânsa... M-am aprins. Hai să adun actele necesare (mai aveam serviciu), să mă interesez cum şi în ce fel şi unde să le depun... Să vedeţi ce coincidenţă: aflu că persoana/demnitarul de la sfatul oraşului care ia în primire documentele pentru a fi pus la rând e unul... din satul meu, pe numele lui Ciocârlan (stricat ruseşte: Cechirlan). Nu-l cunoşteam, el fiind dintr-o altă generaţie decât a mea, dar ce are a face? Cred că nici el nu mă cunoştea, dar poate că... a auzit de mine, de, am mai publicat câte ceva, am mai vorbit la radio, am mai... Trebuia să vii cu noaptea în cap la primărie, să faci coadă, erau sute de clienţi alde mine, şi nu doar cu depunerea actelor, ci cu tot felul de probleme locative, de la cei care aşteaptă casă de ani şi ani şi până la cei care au fost cine din ce cauză trecuţi cu vederea la repartizarea spaţiului locativ pe care l-au aşteptat atâta ori chiar excluşi, amânaţi sine die, iar listele se cifrau la zeci de mii şi acopereau hectare de pereţi. Pe întuneric am intrat în birou, pe întuneric m-am recomandat demnitarului consătean, a răspuns ceva pe un ton amabil, dar fără să mă îmbrăţişeze (de, eram şi eu de viţă Ciocârlănească! numai că de alt soi - chiaburesc), din acea clipă aprinzându-se pentru mine, în zare, speranţa unui viitor luminos... Şi o altă coincidenţă miraculoasă: gazda se afla la numărul 28, dar asta e puţin spus: strada însăşi se numea nu altcumva decât 28 iunie! şi cine nu ştie ce-a însemnat această zi pentru basarabeni, deşi eu... nu eram basarabean. Ce are a face? Eram, de acum eram...
Nu ştiu dacă mai înainte sau după ce am fost căzut la fund s-a întâmplat episodul ce urmează, înainte sau după naufragiu, cert este că stăteam la Galia. Or, trăind aici ca un spectru ce eram, nu ştiam multele şi măruntele dedesubturi ale acestei case. Odată mă surprinse un lucru. Mai locuiau în acea curte mică şi îngustă şi alte familii, ceva mai în fund, unde nu ajunsesem niciodată. Ieşind eu într-o zi pe poartă, era după masă, văd pe banca de la poartă o bunică cu o fetiţă alături. Bunica are în poală un coş din care scoate de mâncare şi-i dă nepoatei drept în gură. M-a mirat faptul: de ce îi bagă în gură, dacă şi copila are mâini şi ar putea să mănânce singură? M-am oprit mai încolo. Ia bunica o halcă, dă să bage în gura fetiţei, aceea flutură din cap: nu vreau! Atunci ce face bunica? Face ceva încât sărmana copilă ţipă de durere - se vede treaba că a pişcat-o bine - ţipă, iar în momentul când cască gura băbătia îi bagă ciosvâtra de carne în gură. Ce să facă biata copilă - o înghite! M-am crucit: iată cum îşi îngraşă unii odraslele de mici! După cum am aflat de la Galia ulterior, aşa obişnuieşte neamul lui Israel să-şi îngrijească urmaşii, nu ca noi, moldovenii, zise ea... Ha-ha!
|
Vladimir Beşleagă
Inapoi la cuprinsul numarului