|
Aşadar, după S. Pavlicencu în ultimele decenii s-a pus tot mai insistent problema înţelegerii literaturii, a tuturor fenomenelor literare, ca "sistem". Din această perspectivă teoretică într-o nouă lumină apar "fenomenele de tranziţie în procesul literar". Abordarea ştiinţifică a fenomenelor de tranziţie este strâns legată de problema evoluţiei literare, de periodizarea procesului literar, de succesiunea epocilor, a perioadelor, curentelor. Trecerea de la Renaştere la Baroc îi permite criticului să stabilească punţi de legătură cu realităţile literare astăzi. În cazul când un sistem literar este substituit de altul, elementele vechiului sistem nu dispar brusc şi definitiv. "Conform Teoriei Polisistemelor, notează S. Pavlicencu, la început elementele viitorului curent sau şcoli apar şi se plasează, de obicei, la periferia sistemului dominant, venind în contact cu acesta prin diferite corelaţii, dar nefăcând parte din el, deoarece aceste elemente, prin însăşi natura lor, aparţin altui sistem" (p.84).
În legătură directă cu acest studiu e Regionalismul în literatură, care reflectă dintr-un anume punct de vedere postsincronismul nostru permanentizat sau cronica retardare a scriitorului basarabean.
Alt mobil polemic stă la baza, am zice, glosei "Clasicizarea" modernismului în postmodernism. În opinia criticului "postmodernismul constituie un fenomen ce apare mai curând "din", decât "după", modernism, inovaţiile estetice ale acestuia din urma servind drept fundament sau platformă pentru postmodernism" (p. 98). "În perioada postbelică, notează S. Pavlicencu, conştientizarea teoretică a postmodernismului a părăsit treptat aspectul continuităţii modernismului, substituindu-l tot mai intens prin cel al negaţiei, fapt determinat şi de canonizarea sau chiar de instituţionalizarea modernismului, care - şi din punct de vedere politic - părea conservator. Acesta a generat necesitatea unei distanţări de modernism, ultimul transformându-se în obiect al parodierii, în material al "deconstrucţiei" (p. 98).
Evoluţia literară în cazul dat îşi găseşte o argumentare dialectică: "Accentul se deplasează acum de pe dezvăluirea asemănărilor pe evidenţierea diferenţelor. Cunoscutul tabel al diferenţelor dintre modernism şi postmodernism, propus de Ihab Hassan, ilustrează cât se poate de elocvent aceste mutaţii (modernism-postmodernism, ierarhie-anarhie, centrare-dispersare, lectură-scriitură, gen-text ş.a.m.d.). Însă la o cercetare mai atentă a tabelului, alcătuit după metoda opoziţiilor binare, a antinomiilor de tip tradiţional, se observă nu atât polaritatea lor, cât, mai curând, o anumită atitudine condescendentă a categoriilor postmoderniste faţă de cele moderniste, redată într-un limbaj nou, caracteristic discursului modern, ce ilustrează, de fapt, tranziţia de la gândirea tradiţională, monistă şi monologică, deci şi totalitaristă, la alta nouă, pluralistă" (p. 99).
O viziune clară asupra fenomenului literar desprindem şi în secţiunea a doua a volumului - Paralelisme şi confluenţe. Tentaţia Spaniei se remarcă în studiul "Cultura spaniolă şi cultura română: culturi de frontieră", precum şi în eseurile consacrate lui Ştefan Vârgolici, Nicolae Iorga şi Mircea Eliade.
În preocupările hispanistului doct în receptare intră şi subiecte ce trădează pasiunea criticului pentru literatura germană, franceză sau italiană. Receptarea literaturii germane în Moldova dintre Prut şi Nistru, Italo Svevo, sau Sinele devenit Eu, Tristan Tzara, sau ipostazele "omului aproximativ", Raportul structural dialogic dintre epigraf şi text în opera lui Giacomo Leopardi sunt studii ce ilustrează axioma infidelităţii unui hispanist fidel. Nimic "neobişnuit" aici. Volumul "Receptare şi confluenţe" îşi va găsi, cu siguranţă, audienţa necesară.
|
Alex Burlacu
Inapoi la cuprinsul numarului