|
Profesorul universitar Sergiu Pavlicencu este un idalgo al receptării, iar materia asupra căreia se exercită criticul şi istoricul literar ţine de receptarea literaturii spaniole în spaţiul cultural românesc. Diletantismul literaturii comparate îşi are în persoana acestui hispanist fidel un oponent tenace, iar o dată cu apariţia volumelor Romancieri spanioli din secolul al XIX-lea (Chişinău, Ştiinţa, 1990) şi Ca două gemene surori (Chişinău, Hyperion, 1990), de altfel bine primite în Ţară, dar trecute cu vederea sau neglijate aici, comparatistica basarabeană, în sfârşit, întoarce "faţa spre Apus".
Cel de al treilea volum - Receptare şi confluenţe. Studii de literatură universală şi comparată (Chişinău, 1999) - este conceput ca o replică la o serie de interpretări ale "fenomenelor de tranziţie în procesul literar" de la noi. Volumul are două secţiuni. Prima - Aproximări teoretice - cuprinde patru studii: Receptarea şi comparatismul modern, Fenomenele de tranziţie în procesul literar şi "Clasicizarea" modernismului în postmodernism, - toate cu ţinte precise în actualitatea literară. Modul de a fi polemic al lui S. Pavlicencu este mai puţin ostentativ decât la colegii de breaslă. El obişnuieşte să teoretizeze şi să explice fenomenul literar într-o perspectivă comparatistă. De regulă, disponibilitatea pentru dispută se resimte pretutindeni şi orice studiu ne trimite la o anumită realitate, stare de lucruri din literatura română. Colaţionările acestea cu literatura universală, mai ales între literaturile de la două margini ale latinităţii, pun în evidenţă o seamă de asemănări şi diferenţieri inevitabile, sfidând, într-un fel, şi orice "complexe de inferioritate".
Studiul Receptare şi comparatismul modern, într-o formă uşor desuetă, dar pe gustul spiritelor academice, aminteşte mai mult o disertaţie despre problema receptării în comparatismul modern. Aceste tipuri de studii oferă două căi sigure de abordare teoretică a subiectului. Prima cale implică aderarea făţişă la o concepţie tradiţională (am zice clasică), iar a doua cale presupune fundamentarea unei noi concepţii, teorii. Opţiunea lui S. Pavlicencu s-a dovedit a fi paradoxală. Criticul pledează pentru o revizuire radicală a conceptelor de bază. Receptarea, consideră S. Pavlicencu, este un fenomen ce depinde, în mare măsură, de faptul cum este interpretată legătura dintre cauza receptării şi efectul condus de ea. Conform concepţiei lui I. Tîneanov, atât opera literară, cât şi literatura, în general, trebuie considerate sisteme ale căror elemente constitutive sunt corelate reciproc şi se află într-o anumită interacţiune. Corelarea fiecărui element al operei literare, ca sistem, cu alte elemente ale sistemului şi, prin urmare, cu întreg sistemul, e numită "funcţie constructivă". Existenţa unui fapt literar depinde de calitatea diferenţială, adică de funcţia sa constructivă. În opinia autorului variabilitatea funcţiei unui element al sistemului, apariţia unei noi funcţii într-un anume element sau asocierea cu o altă funcţie, la care se adaugă interacţiunea inegală, diferenţiată, a elementelor unui sistem, existenţa unor elemente dominante ce produc, în această calitate, "deformarea" altora, în fine, evoluţia literară, ca substituire de sisteme, reprezintă principii ce pot fi aplicate cu succes şi în comparatism, la studierea receptării unei literaturi (ca sistem) în altă literatură sau spaţiu cultural (considerate, de asemenea, sisteme). Anume din această concepţie, se pare, derivă, în ultimele decenii, teoria polisistemelor argumentată de şcoala de la Tel Aviv (I. Even-Zohar, G. Toury ş. a.), cu o amplă aplicabilitate în cercetările comparatiste, inclusiv în cele despre receptare.
Pornind de la tratate fundamentale ale comparatiştilor contemporani - C. Pichos, A.-M. Rousseau, J.-M. Carré, M.-F. Guyard, G. Guillén, U. Weisstein, H. Rüdiger, Y. Chevrel, E. Ibsch, H. Dyserinck, Al. Dima, Al. Duţu, D. Grigorescu ş. a. - criticul basarabean caracterizează noile orientări din literatura comparată, încearcă să distingă, în plan teoretic şi practic, receptarea de influenţă. Cu alte cuvinte, raporturile dintre două opere sau literaturi (imitaţia, afinitatea, adaptarea, prelucrarea, localizarea, parodia, pastişa, plagiatul etc.) au condus la substituirea conceptului de "influenţă" prin alte concepte, cum ar fi "succesul", "soarta", "supravieţuirea", "ecoul", "erudiţia" ş.a.
În încercările de a renunţa, afirmă S. Pavlicencu, la abuzul de "sursologie" sau "crenologie", de a distinge între influenţă şi efectul produs de ea, adică de a deplasa accentul de pe factorul emiţător spre cel receptor, au apărut noi direcţii de cercetare, noi concepte, între care se remarcă, mai cu seamă, conceptele de "doxologie" şi "mezologie". Puse în circulaţie de Paul van Tieghem, aceste concepte se dovedesc foarte eficiente în analiza concretă. Şi regretăm că ne sunt total străine.
Criticul e preocupat de "estetica receptării", de postulatele "Şcolii de la Constanz", de tipologia studiilor despre receptare. Examinarea diferitelor concepţii şi puncte de vedere asupra cunoaşterii şi receptării operei literare permite autorului basarabean să conchidă că cercetarea receptării unei literaturi naţionale în alt spaţiu cultural poate fi urmărită la trei niveluri: 1) nivelul traducerilor; 2) nivelul interpretării critice şi 3) nivelul creaţiei originale.
|
Alex Burlacu
Inapoi la cuprinsul numarului