Despre un anume fel de patriotism (2)

După numai o săptămînă, chiar la începutul anului 1990, "dezvrăjirea" lui Culianu faţă de evenimentele din România începe să se vadă limpede. "Astăzi - i se adresa el pe 7 ianuarie lui Andrei Pleşu, într-o scrisoare deschisă - eşti unul dintre învingători. Am puţine de adăugat; în primul rînd: ministerul pe care îl conduci pare ăsublinierea meaî singurul compus din oameni oneşti şi necompromişi cu regimul lui Ceauşescu". Şi mai departe: "Am înţeles că postul de ministru adjunct al Culturii i-a fost oferit lui Dan Petrescu. Sunt convins că el va simţi dacă sunteţi complet traşi pe sfoară de noua clică conducătoare" ăsublinierea meaî. În iunie 1990 (dată la care Culianu reîncepe să publice cu regularitate în paginile din Lumea liberă), după a doua mineriadă, dezamăgirea autorului este totală, iar amărăciunea din ce în ce mai neagră care o însoţeşte fie că se materializează în pamflete vitriolante împotriva mentalităţilor atavice din România post-decembristă (vezi extraordinarele texte "Dialogul morţilor" şi "Patriot ?"), fie că izbucneşte în judecăţi punctuale, de un sarcasm nimicitor, care nu cruţă nimic din ceea ce vulgata naţionalist-comunistă ridicase la rangul de simbol intangibil: "poporul bun şi blînd", Biserica, unicitatea geopolitică etc. "Anul acesta - scrie Culianu la începutul lunii iulie în deschiderea unui text, de asemenea memorabil - se împlinesc optsprezece ani, dar numai cîteva luni de cînd am înţeles un adevăr trist şi irevocabil: că e ceva definitiv putred în România, cu sau fără comunism, fie el sovietic ori neaoş" ("4 iulie", p. 91). Sau: "În naivitatea mea, de vreo douăzeci de ani încoace, tot mă mir de imbecilitatea semenilor mei" ("Patriot ?", p. 105). Şi încă: "Pînă cînd populaţia României nu-şi va exprima singură dorinţa de a trăi mai bine, nu poţi s-o împingi cu sila în braţele bunăstării şi libertăţii. Vrea mai departe Securitatea, o merită. Vrea mai departe economie ceauşistă, o merită. Vrea mai departe să fie unică în lumea întreagă? O merită, şi împlineşte toate cerinţele pentru a o merita în vecii vecilor" ("Cea mai proastă inteligenţă", p. 105). În altă parte, referindu-se la ortodocşi, autorul îi consideră "un fel de prostcronişti", care "riscă să fie idioţii istoriei" (p. 87 - 88), îi face pe liderii de moment ai vieţii politice de la Bucureşti "idioţii care conduc acum România" (p. 108), consideră că, din cauza celor cincizeci de ani de dictatură comunistă, "infernul numit Cairo este - la urma urmei - mai civilizat, în felul lui, decît infernul numit Bucureşti" (p. 113) şi îi caracterizează pe funcţionarii ceauşişti şi pe angajaţii Securităţii - categoriile cu care Culianu este cel mai necruţător - drept "idioţi spălaţi la creier" şi "noii diabolici cretini" (Securitatea, în ansamblu, fiind "cel mai imbecil serviciu de Inteligenţă din lume"). Sînt calificativele lui Culianu neadevărate? Par ele excesive? Cîtuşi de puţin. Măcar în privinţa Securităţii, după publicarea romanelor lui Pavel Coruţ şi, mai recent, trecerea pe post a interviurilor inepte ale ex-generalului Pleşiţă, n-ar mai trebui să existe, în această privinţă, nici o îndoială. Pe de altă parte, cum poţi să nu accepţi amarul adevăr al unei constatări ca aceasta: "Mulþi români mi-au spus revoltaþi cã ei nu sunt proºti aºa cum îi tratez eu...Dar s-avem iertare: eu pe români nu i-am tratat niciodată de proşti. Dimpotrivă, cred că unul dintre păcatele lor capitale e un exces de inteligenţă. Ce le lipseşte e altceva - ce nici măcar nu ştiu cum se numeşte. Se numeşte loialitate şi solidaritate cu ai tăi, neam, breaslă, familie. Se numeşte stabilitate emoţională. Se numeşte demnitate. Are multe nume şi toate acestea lipsesc lamentabil din panorama României de azi" (p. 128). Astăzi, toate aceste judecăţi pot apărea multora pe alocuri nedrepte. Atunci, însă, în zilele şi lunile acelea (în iunie 1990, lucrurile deveniseră, de acum, limpezi), ele erau absolut normale, oglindind furia neputincioasă şi deznădejdea tuturor celor de bună-credinţă, care înţeleseseră că fuseseră induşi în eroare şi că nu mai era nimic de făcut.

De la articolul intitulat Eliade koan (publicat la 8 septembrie 1990) înainte, pînă în decembrie 1990, cînd se încheie colaborarea la Lumea liberă, preocupările lui Culianu se schimbă vizibil. Situaţia din România iese, aparent, din prim-planul atenţiei publicistului, lăsînd locul unor subiecte mai neutre, referitoare fie la unele personalităţi de anvergură (Eliade, Wiesel), fie la cărţi remarcabile, recent tipărite (Penser la Révolution française şi Pendulul lui Foucault). Această resemnată distanţare nu este însă decît iluzorie, întrucît "năluca" paradoxalei Românii post-decembriste continuă să-l bîntuie obsesiv pe autor, prezenţa ei ghicindu-se în mai toate notaţiile subsecvente (p. 128, 142, 166 ş. a. m. d.). Cam în aceeaşi perioadă, Ioan Petru Culianu colaborează sporadic şi la Agora, Limite şi Panorama, textele publicate aici despre prezentul şi viitorul României - culminînd cu Cultură română?, de departe cel mai dur dintre toate, după părerea mea, unilateral, dar esenţialmente corect în analiza pe care o face - avînd acelaşi ton amar, ca cele din Lumea liberă.

Rămîne ceva, ne-am putea întreba, din toate aceste texte, care - sînt aproape convins acum - au pricinuit moartea tragică a autorului? Vor rezista ele în vreun fel trecerii timpului, suscitînd lecturi reînnoite? La prima vedere, nu aş avea de ce să dau, în această privinţă, un răspuns categoric pozitiv. Dacă ţinem cont de "pretextul" lor, este limpede că majoritatea apar oarecum datate, neputînd fi înţelese decît în contextul care le-a prilejuit. Chiar şi cele stilistic mai reuşite, ca "Intervenţia zorabilor în Rormania" şi "Rormania liberă", "Dialogul morţilor" sau "4 iulie", riscă să apară, în absenţa acestui context sau a estompării sale, fără "ancoră" semnificantă. Cu toate acestea, sînt convins că ele vor supravieţui ca un simbol global al libertăţii spirituale, responsabilităţii şi angajamentului civic; de asemenea, ca o pildă, în sensul cel mai curat al cuvîntului, de "românitate", dacă înţelegem prin ea ataşamentul nedezminţit pentru soarta semenilor, oroarea de a le cultiva slăbiciunile şi, consensual, hotărîrea de a le pune în faţă, cu orice risc, oglinda chipului lor real.

Din familia spirituală a unui Cioran, Ionescu şi Goma, afin cu Dorin Tudoran prin curajul de a fi incomod şi critica tuturor tabuurilor, Ioan Petru Culianu a fost şi el convins că singura terapie posibilă pentru vindecarea neputinţelor conaţionalilor săi este aceea de şoc, a adevărului crud. Cu siguranţă că, asemenea celor menţionaţi şi lui Horia-Roman Patapievici, nici el nu s-ar fi calificat, dacă ar mai fi trăit, pentru un loc în recent înfiinţatul Consiliu naţional pentru studierea arhivelor fostei Securităţi!

Pagina precedentă

1 2