|
În primăvara anului 1991, eram în Statele Unite, la numai cîteva zeci de mile sud de Chicago, cînd am primit, oarecum contrariat, vestea asasinării lui Ioan Petru Culianu. Scriu "oarecum contrariat", pentru a-mi descrie cît mai fidel starea de spirit de atunci, dar acum, cînd ştiu bine cine a fost compatriotul nostru şi i-am citit cărţile, sînt - mărturisesc - de-a dreptul jenat de mediocritatea unei reacţii care ar fi trebuit, în împrejurări normale, să fi fost cu totul alta. Dar vai!, împrejurările nu erau normale, iar eu, crescut şi educat în anii de după plecarea savantului din ţară, nu aveam de unde şti cine fusese de fapt Culianu (frînturile biografice aflate ocazional fiind prea sãrace pentru a mã lãmuri cu adevãrat). Aºa stãteau lucrurile pe atunci...
O lună-o lună şi jumătate mai tîrziu, cred, mă aflam la o conferinţă a lui Matei Călinescu, la aceeaşi Universitate din Illinois, unde îmi consumam conştiincios bursa, cînd am auzit pentru întîia dată de teoria asasinatului politic, expusă chiar de orator. Supoziţia mi-a apărut, pe loc, atît de exorbitantă, încît am refuzat s-o iau în considerare. Mi se părea - îmi cer iertare pentru asemenea gînduri - că Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neculai Constantin Munteanu şi toţi compatrioţii noştri de la "Europa Liberă" (fără a-l mai aminti pe Paul Goma!) corespundeau infinit mai bine "profilului" unor asemenea potenţiale victime, decît necunoscutul - pentru mine - Culianu. De ce să fi atras doar el răzbunarea "fostelor" servicii secrete româneşti (la acea dată, potrivit bănuielilor multora, încă active)? De ce să fi fost tocmai el victima unei asemenea hidoşenii?
Astăzi, citindu-i articolele politice, ipoteza (teoria) nu mi se mai pare deloc exagerată. Înainte de a arăta mai în amănunt de ce, se cuvine să dau cîteva date tehnice despre textele reunite în volum, de completat cu cele din Nota asupra ediţiei.
Cele mai multe dintre ele, grupate sub titlul "Scoptophilia", ocupă secţiunea mediană a cărţii, reproducînd articolele publicate în rubrica omonimă pe care Culianu a ţinut-o timp de un an în săptămînalul newyorkez de limbă română Lumea liberă (intitulaţia completă este Lumea liberă românească), din decembrie 1989 pînă în decembrie 1990. Faţă de textele de acolo, aici, editorii au inclus şi altele, tipărite de autor după încheierea colaborării cu Lumea liberă, atît în Agora şi Meridian, cît şi în două periodice italiene, Panorama şi Mondoperaio (unul, din 1985, apărînd pentru prima dată în revista Limite). Alte două texte din aceeaşi secţiune sînt interviuri publicate, la distanţă de peste un deceniu (1978, respectiv 1989), în două ziare italiene.
Celelalte două părţi ale cărţii, una precedînd, alta succedînd "Scoptophiliei" ("Păcatul împotriva spiritului" - titlu identic cu al volumului - şi "In memoriam"), reproduc articolele cu aceeaşi tentă publicate de Culianu fie înainte de 1989, fie după această dată (între care şi memorabilele "Intervenţia zorabilor în Jormania" şi "Jormania liberă"), precum şi cîteva din rememorările prilejuite de tragica dispariţie a savantului, subscrise de Şerban Anghelescu, Dana Şişmanian, Radu Portocală, Dan Laurenţiu, Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu.
Inutil să mai spun, după această sumară trecere în revistă, cît de diversă este, structural vorbind, cartea. De aceea, poate că subtitlul pe care editorii au crezut nimerit să i-l adauge (cel de "Scrieri politice") s-ar fi cuvenit, socotesc eu, formulat mai puţin excesiv, fie ca "Articole politice", fie ca "Texte politice". Unitatea cărţii nu este, desigur, o închipuire. Dimpotrivă, ea este cît se poate de reală, fiind în modul cel mai desluşit conferită atît de subiectul de ansamblu al volumului: situaţia politică ante- şi postrevoluţionară a României (care face obiectul unor judecăţi necruţătoare, dar corecte), cît şi de spiritul în care este ea evocată, animînd un intelectual liber şi democrat, visceral ostil oricărei forme de tiranie. Numai că, lăsînd la o parte faptul că nu toate textele din volum îi aparţin lui Culianu (ceea ce, fireşte, nu constituie un motiv de reproş), cele care sînt ale lui nu au o formă într-atît de articulată şi analitică, încît să se legitimeze ca "scrieri", decît, cel mult, în sensul "slab", foarte uzual, al termenului. Dacă ele ar fi avut această virtute, poate că ar fi devenit - cine ştie? - texte de manual. Aşa, însă, ele sînt cu atît mai interesante şi pasionante.
Autorul nu este un "political scientist", ci - în aceste pagini - un cronicar prompt şi impulsiv, totalmente angajat în evenimentele pe care le evocă, scriind febril, sub imperiul momentului şi, potrivit unei bine cunoscute expresii franceze, "nemestecîndu-şi cuvintele" (un qui ne mâche pas ses mots). Este frapant să observi, trecînd în revistă articolele din "Scoptophilia", nu cît de simpatetic a fost Culianu cu cele ce se petreceau în România, între decembrie '89 şi decembrie '90, şi nici cît de sincron a fost el cu evoluţia stării noastre de spirit de atunci, ci, în comparaţie cu mulţi dintre noi, cît de devreme şi de exact a înţeles autorul Pergamentului diafan adevărata natură a evenimentelor de la Bucureşti şi încotro urmau ele să ne ducă. Iniţial, împărtăşind entuziasmul general dezlănţuit de căderea ceauşismului, Ioan Petru Culianu a crezut, aidoma tuturor, că dispariţia dictatorului era suficientă pentru ca schimbarea să se producă de la sine, iar ethosul libertar şi democratic, atîta timp zăgăzuit, să se afirme nestingherit. Programul schiţat în "Viitorul României în zece puncte" - care, în unele din părţile sale, are astăzi aerul vetust al unei splendide utopii - este, din acest unghi, cum nu se poate mai grăitor, atestînd o încredere care ne anima, atunci, pe toţi cei ce nu ştiam nici cum poate fi manipulată psihologia mulţimilor, nici nu cunoşteam tenebroasele dedesubturi ale "afacerii" (nu le ştim nici astăzi; doar le bănuim). Iată doar unul dintre cele mai edificatoare fragmente ale acestui text, uşor de taxat astăzi, în primul său segment, drept totalmente lipsit de realism. "Eu cred - scrie Culianu - că nu e nevoie de o "clasă" anume care să conducă procesul democratic; bunul-simţ va ajunge, de îndată ce populaţia României va exprima voinţa de a fi guvernată democratic"; "Românul are o cheie precisă pentru punerea în mişcare a procesului democratic: dacă întorci pe dos tot ce a făcut Ceauşescu, dacă dai maselor de mîncare şi asiguri energia internă, dacă dai poporului totală libertate de mişcare şi de opinie, ştiind că aceasta implică nu anarhie, ci autoreglare a sistemului, dacã lucrezi cu un foarte mic aparat de inteligenþã...inteligentă, iar nu proastă, dacă rezolvi problema minorităţilor acordînd, iar nu suprimînd libertăţi, atunci ai în mare viziunea unui stat democratic" (p. 60 - 61). Exceptînd poate unele prescripţii referitoare la minorităţi ("totala libertate legislativă pe teritoriul de maximă concentrare"), în rest, însă, ceea ce propunea aici autorul erau lucruri fireşti şi de bun-simţ, caracteristice pentru gîndirea cuiva care trăise o bună bucată de timp într-o lume normală. Nici nu mă mai ostenesc să spun că aproape nimic din ceea ce a indicat publicistul în acest text nu a fost pus în vreun fel în aplicare, nici atunci, nici mai tîrziu.
|
Florin Platon
Inapoi la cuprinsul numarului