|
Încă pe vremea URSS-ului, ţările baltice erau pentru noi un fel de Occident al imperiului sovietic. Priveam în direcţia lor cu admiraţie şi cu o nemărturisită invidie pentru ţinuta demnă şi curajoasă pe care o etalau. Era ca şi cum aceste popoare ar fi purtat în spate şi partea noastră de demnitate, la care noi renunţaserăm de mult. Acest reflex de raportare la baltici în clipele de zvâcnire a orgoliului naţional l-am păstrat până azi, deşi din '91 încoace nu prea mai ştim ce se întâmplă acolo. Acum doi ani, când Estonia a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană, am realizat că ei se situează înaintea noastră şi în aceste timpuri ale tranziţiei postcomuniste. De atunci, ideea de a vedea la faţa locului realizările estonienilor ne-a urmărit pas cu pas. Era şi normal, de altfel, ca după ce aduseserăm în paginile Contrafortului spaţii culturale mai îndepărtate şi mai exotice (Germania, Austria, Mexic, SUA, Franţa, Cehia etc.) să privim şi la experienţa unor fraţi de suferinţă sovietică. Din fericire, proiectul nostru a fost sprijinit de Fundaţia SOROS din Chişinău, astfel că în luna noiembrie 1999 am efectuat o deplasare de documentare în Estonia, iar în numărul de faţă al revistei suntem în măsură să prezentăm roadele acestei călătorii cu adevărat revelatoare.
A parcurge cu avionul distanţa ce separă Republica Moldova de Estonia este soluţia cea mai potrivită, dacă vrei să eviţi impresia dizgraţioasă a traversării deşertului numit astăzi incifrat-abscons CSI. Ai astfel posibilitatea să confrunţi în mod direct şi rapid două spaţii distincte: basarabean şi estonian, care au aparţinut înainte, vreme de 50 de ani, aceluiaşi conglomerat sovietic. Diferenţa este capitală şi însăşi experienţa trăirii ei echivalează cu un catharsis, cu o iluminare. Dar există pe acest traseu o escală inevitabilă - Moscova -, care îţi dă imaginea întreagă a coşmarului rusesc de acum şi parcă dintotdeauna, reamintindu-ţi iar şi iar nefericirea de a fi încă, după 10 ani de la implozia URSS-ului, ostaticul fără speranţe al acestuia. O atmosferă lugubră de loc damnat, o corupţie inimaginabilă la toate nivelele, ce te agresează începând cu taximetristul, care încearcă să te scuture de toţi banii disponibili ( "plăteşti mai scump, dar cu mine ai garanţia că ajungi teafăr şi nevătămat de la Vnukovo la Şeremetievo, pe când cu alţii nu se ştie..." - iată refrenul cu care eşti întâmpinat la aeroport), şi sfârşeşte cu atât mai puţin stresant, cu cât decolezi mai rapid pe direcţia Vest. O lume slavă, un mixaj de comunism rezidual şi moravuri asiatice, ce-ţi solicită încordarea maximă a nervilor, şi unde tot ce e mai rău e de domeniul plauzibilului - iar tu, ca individ, te afli proiectat în chiar mijlocul acestui infern. După ce "trăieşti" cu sufletul la gură preţ de 9 ore câte despart, la Moscova, cele două zboruri, "sosirea" şi "plecarea" - din Chişinău spre Tallinn nu există o cursă directă -, o dată ajuns în Estonia ai sentimentul că ai intrat într-o altă lume, în care civilizaţia europeană este la ea acasă, şi totodată te simţi pe deplin pregătit să apreciezi voinţa şi înţelepciunea unor oameni care au mizat pe demnitate, nu pe înşelătoarea iluzie a adaptării "sub vremi".
Ceea ce te impresionează în mod deosebit după câteva zile de şedere la Tallinn este un adevărat cult al memoriei. Memoria oamenilor cu care te întâlneşti şi discuţi, dar şi una care respiră din zidurile clădirilor istorice în "oraşul vechi" - o nestemată a Europei. Estonienii sunt un popor cu tradiţii, de care se îngrijesc şi pe care le cultivă şi, aş îndrăzni să spun, din care îşi trag energia şi vigoarea. Ei îşi asumă cu mult curaj trecutul, care n-a fost întotdeauna glorios, însă a fost unul onorabil. Aici vom consemna o deosebire esenţială între noi, basarabenii, şi ei, estonienii. În Republica Moldova nu vei auzi aproape pe nimeni, cu atât mai puţin un politician, să spună limpede: "ocupaţie sovietică", "regim comunist", "eliberare naţională", "dreptul la autodeterminare" (ultima sintagmă este rostită în sensul delimitării de România, uitându-se complet motivaţia independenţei proclamate în august 1991), în timp ce clasa politică de la Tallinn, alături de întreaga opinie publică din ţară, nu are pic de îndoială că Estonia a fost chiar cotropită de ruşi timp de 50 de ani, şi nu ezită a da realităţii un chip adevărat, simplu şi fără emfază. Anume lipsa de ambiguitate în felul în care se autodefinesc şi curajul de a spune lucrurilor pe nume este principala diferenţă ce separă cele două popoare, care porneau, acum 10 ani, aparent din aceleaşi bloc-starturi, sub lumina crepusculară a unui imperiu muribund. Estonienii sunt uniţi în jurul câtorva valori naţionale indiscutabile şi, mai ales, concentraţi pe un proiect naţional, care le dă un sens mai presus de grijile subzistenţei cotidiene. Pe noi, un soi de laşitate atavică, o jenă stupidă şi psihanalizabilă - când nu este, evident, aversiune antiromânească sau interes politic şi mercantil - ne împiedică să ne asumăm identitatea naţională şi, pe cale de consecinţă, direcţia pe care dorim s-o urmăm, fapt ce ne condamnă la nesfârşite orbecăieli şi suferinţe într-o epocă a opţiunilor clare şi... profitabile, atunci când ele se întemeiază pe o conştiinţă clară a apartenenţei la Europa, aşa cum ne arată dinamica altor ţări din fostul bloc comunist. Nu este nici o exagerare să afirmăm că, împotmolindu-se în smârcurile ultimei jumătăţi de secol, basarabenii şi-au pierdut aproape toate însuşirile care dau sens şi consistenţă unei naţiuni, ei au decăzut până la treapta semi-animalică, de fiinţe hăituite, prinse în goana pentru supravieţuire, iar idealismul - nu ca fantasmă colectivă, ci ca schelă a propriului destin - şi-a pierdut de mult valoarea în ochii lor.
|
Vasile Gârneţ
Inapoi la cuprinsul numarului