O limbă în plus (2)

După moartea lui Stalin a survenit un dezgheţ treptat şi bine supravegheat, dar conducătorii ţării rămăseseră stalinişti, nu doar slujitorii tiranului de la Kremlin, căci el îi crease din neant. Gheorghiu-Dej a fost cel mai speriat de perspectiva timidei "liberalizări" de pe vremea lui Hruşciov. Presiunea excesivă n-a durat decât vreo zece ani. Situaţia la Bucureşti era alta decât la Chişinău, chiar dacă şi acolo s-a înregistrat un dezgheţ. Societatea, mai ales intelectuală, din Ţara Românească şi Moldova, avea posibilităţi de rezistenţă mult mai mari, întemeiate pe mai bine de un veac de când adoptase modelul francez; în Ardeal situaţia era puţin diferită, modelul impus fiind cel german, ceea ce nu a însemnat că acolo rezistenţa ar fi fost mai slabă. Oricât ar fi încercat comuniştii să smulgă rădăcinile unei tradiţii, ea era ferm constituită. Paradoxul este că printre pionierii introducerii influenţei europene în principate fuseseră ruşii, sub forma elitei militare care şi ajunsese să se încuscrească cu boierimea română. Intelectualitatea românească era formată în spirit european, faţă de care ruşii apăreau într-un rol secundar, cel mult ca o expresie bastardă a unei civilizaţii pe care românii o absorbiseră mai multe generaţii direct de la surse: Franţa, Austria şi Germania, Italia, Elveţia. Sub presiunea ocupantului, toate acestea erau ascunse, trecute cu vederea, dar nu fundamental eradicate.

Elementul de bază al transmiterii a fost desigur contactul liber cu civilizaţia europeană, contactul direct, dar mai ales limba franceză, care a înlocuit modelul latinist (cu rădăcinile în scrisul cronicarilor) şi cel aparent mai propriu şi cumva foarte seducător, oferit de limba italiană. Franceza a reformat, rearticulat limba noastră literară şi, în cele din urmă, limba pe care o vorbim şi azi la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj sau la Timişoara; o generaţie n-a fost de ajuns ca acelaşi lucru să se întâmple la Chişinău. Acolo limba secundă, dar şi a informaţiei culturale, este rusa, una total diferită de a noastră şi care, ca şi germana, reprezintă altceva decât trunchiul latin, cu variatele lui ramuri - căci franceza sau alt idiom din Romania occidentală te duce cu uşurinţă la cunoaşterea celorlalte, ba chiar, mult mai uşor decât germana, la engleză. Aceasta din urmă a devenit astăzi limba secundă, a culturii românului, ceea ce după părerea mea nu e bine, franceza trebuind să continue a juca acest rol, deţinut în trecut, şi pe care în Occident l-a jucat latina.

Pentru scriitorul român de dincolo de Prut, rusa reprezintă o "deschidere" indiscutabilă, dar şi un oarecare handicap, care poate fi lesne depăşit: bilingvismul constituie o regulă la vârfurile culturale din orice ţară şi a fost şi la noi apanajul elitei sociale şi culturale. El nu a împiedicat pe intelectualii din Ardeal, cărora maghiara le era vârâtă în cap cu anasâna, să se exprime admirabil în româneşte.

O limbă în plus nu e niciodată o nenorocire, dar cu condiţia să fie într-adevăr în plus.

Pagina precedentă

1 2