|
Deşi nu am fost invitat să-mi spun cuvântul pe tema, foarte interesantă, propusă de Contrafort Cultura rusă în Basarabia..., îmi îngădui să intervin, deoarece chestiunea mă preocupă şi pe mine şi cred că punctul meu de vedere, de dincoace de Prut, al unui regăţean get-beget, rămâne interesant chiar şi pentru cei care nu-l împărtăşesc sau ţin a nu-l împărtăşi. Vreau să spun că tema s-a pus şi la Bucureşti, înainte de a se întrezări putinţa unei discuţii libere întru tot ce priveşte epoca de despărţire cu toate consecinţele ei. Evident, pentru cei de dincolo de Prut, totul a căpătat altă greutate, dar asta nu înseamnă că ultima ocupaţie rusească a fost pentru cei de dincoace chiar nimic, ori ar fi trecut ca apa pe deasupra pietrelor care, vai! din păcate nu rămân totdeauna, mai ales nu rămân complet intacte sau neacoperite de mâl.
Atuncea când armatele ruse (numite acum sovietice) au trecut graniţele ţării noastre, în nici un caz comandanţii lor de la Kremlin sau de la Statul-Major nu au considerat că noile hotare vor fi de acuma în veci respectate. Dacă românii ar fi opus rezistenţă în 1940, ori nu ar fi capitulat în 1944, ruşii nu s-ar fi oprit în nici un caz la Prut; în ambele variante, Moldova în întregul ei ar fi fost înghiţită şi, într-o primă etapă, ruşii s-ar fi instalat la Carpaţi. Ar fi fost mai bine pentru cei prinşi între hotarele URSS sau mai rău? Este cert că alta ar fi fost atitudinea autorităţilor centrale faţă de Republica Moldova astfel constituită, decât faţă de o bucată a ei. Rezistenţa locuitorilor ei (hai să le zicem cetăţeni) ar fi fost de asemenea alta; deportările şi atentatele morale ar fi urmat desigur, dar ar fi fost, proporţional, mai reduse. Halca ar fi fost mult mai greu de digerat...
Dar cu câte suferinţe pentru un număr mult mai mare de oameni! Iar noua Românie, astfel rezultată, probabil că ar fi contat mult mai puţin, slăbiciunea ei transformând-o în cantitate neglijabilă.
Numai că pofta vine mâncând şi ruşii şi-au dat seama că nu e rău să reconstituie România dinainte de 1913, pentru că tot o vor anexa până la urmă în întregime. Nu există document asupra acestei politici, dar toate acţiunile ruşilor o acreditează, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu a existat soldat sovietic care să creadă că Armata Roşie în 1944-45 se va opri altundeva decât la Atlantic. Cei prinşi după cortina de fier se aflau într-o alternativă tragică: ori să se salveze ca indivizi în dauna integrităţii Ţării lor (cazul moldovenilor de dincolo de Prut care s-au putut refugia în Ţară) sau perspectiva de a beneficia de un statut mai favorabil într-o mare Moldovă, eventual în unire cu România, sub aceeaşi subjugare rusească, fără speranţa existenţei în afara graniţelor a măcar unui nucleu eliberator...
Această situaţie tragică ruşii au "rezolvat-o" prin renunţarea la anexarea deschisă a României; raţiunea politică şi militară i-a îndemnat să se mulţumească cu câştigurile mai modeste dar mai sigure. Perspectiva însă rămânea deschisă, chiar după moartea lui Stalin şi amânarea marii lovituri. România ocupată, devenită un satelit, de fapt o jucărie în mâinile ruşilor care guvernau printr-o clică, sau mai multe, care-şi disputau întâietatea în materie de slugărnicie, a fost supusă unui regim drastic de rusificare. Nu în gradul în care el s-a instaurat dincolo de Prut, dar ameninţând să devină foarte curând identic cu acela. Cultura rusă a fost falsificată pe linia unor scopuri propagandistice de moment, devenind odioasă în ochii supuşilor. Limba rusă a devenit nu doar una obligatorie de învăţat, dar una a noii culturi, care ni se impunea. (Marele agent sovietic în literatură de atunci, Mihai Beniuc, spunea tinerilor învăţăcei că nimeni nu poate deveni poet în România dacă nu învaţă temeinic limba rusă.)
Filme, piese de teatru, cărţi traduse din ruseşte au plouat peste capul românului, celelalte literaturi devenindu-i treptat necunoscute. Atitudinea refractară sau măcar notele proaste luate la şcoală la studiul limbii ruse erau considerate acte politice (cum de multe ori chiar erau), aducând sancţiuni severe, mergând până la eliminarea elevului. (Nu pot să uit celebra "Lună a prieteniei româno-sovietice" care începea de pe la sfârşitul lui octombrie şi nu se mai termina, deoarece "organizatorii" se întreceau în zel; la Radio nu se mai sfârşea cu Ceaikovski şi cu Haciaturian, cu Borodin şi cu Prokofiev (mai puţin cu Mussorgski, deloc cu Stravinski şi cu Scriabin), izbutindu-se astfel să se facă odioasă o secţiune importantă şi cu valoare propagandistică maximă a culturii ruse. Eu ca meloman eram apucat de groază deşi, nu ezit să spun că pe ici-pe colo, graţie unui Oistrach, unui Ghilels, mai târziu unui Richter sau Rojdestvenski, reuşeam să am acces la mari delicii artistice. Mai târziu, când ţara noastră şi-a recâştigat o oarecare "independenţă", mulţi mesageri ai adevăratei arte sovietice, care acum nu ne mai era vârâtă în gât cu forţa, erau primiţi cu mare bucurie.) Dar în perioada Terorii, de până la moartea lui Stalin, lucrurile stăteau cu totul altfel, mult asemănătoare cu ceea ce se întâmpla dincolo de Prut.
|
Alexandru George
Inapoi la cuprinsul numarului