|
Construcţia narativă se sprijină însă şi pe numeroase simboluri. Lumea ca teatru, ca spectacol este cel major. La primul nivel de lectură, se poate observa paralelismul celor două universuri situate pe "scena" în care se va desfăşura "acţiunea": şcoala şi şantierul. Primei îi aparţin profesorii Costea şi Milena. Celei de a doua - Manu, zidarul de care ei sunt atraşi. Dar atracţia are dublă traiectorie. Regizorii-creatori sunt aparent primii. În final, regizorul absolut se dovedeşte a fi Manu însuşi: "Iar pe adevăraţii Costea şi Milena - pe bătrânii Costea şi Milena - îi voi transforma în personaje. Personaje tot de roman. Alt roman. Le pusesem deja în pagină. Puteam să fac ce vreau cu ele". (p. 239) Ca într-o reprezentaţie de teatru modern, cei trei sunt aşadar, pe rând, regizori şi actori. Construcţia pentru care se deschisese şantierul nu este nici ea aleasă la întâmplare. E vorba de un cinematograf, tot un fel de teatru, şi astfel actul grosier se spiritualizează, se "apropie" de cel în a cărui vecinătate se află, dar face totodată ca cele două lumi să nu mai fie atât de diferite. Fiecare dintre ele este o scenă, iar protagoniştii sunt, pe rând, de data aceasta spectatori şi actori. Zidarii privesc "scenele" fiecărei săli de clasă dispuse orizontal; profesorii îi urmăresc pe constructori urcând pe verticală. Din apartamentul Milenei, Manu descoperă şi priveşte spectacolul străzii prin periscop, mărind imaginile оn chip suprarealist. Tot printr-un fel de periscop îşi priveşte personajele şi naratorul, devenit el însuşi la un moment dat un personaj al romanului pe care îl citim, dar personaj-regizor care îşi dirijează eroii: "Bun băiat acest Manu, execută toate gesturile pe care i le comandăm, nu ne iese din vorbă cu o iotă, ia să vedem care mai e viaţa lui, s-a hotărât încotro s-o ia, ce direcţie să apuce" (p. 189).
Dar paralelismul narator care comandă/ personaj care execută se multiplică în roman aproape în egală măsură cu numărul personajelor. Aşa cum naratorul îşi examinează personajele, şi personajul Manu devine scriitor şi îşi ia ca personaje pe cele de care îl legase autorul. El dovedeşte că se poate dedubla şi, mai ales, poate schimba perspectiva temporală. Timpul pare a fi unul dintre mesajele cărţii, ne îndepărtează de propria noastră imagine, suntem tot atâtea entităţi câte momente există în viaţa noastră.
Un alt simbol şi metaforă totodată (valorificat superb de Dan Stanciu pe coperta volumului), este cel al cărţii - "cărămidă" din care este construită lumea ficţiunii. Pe parcursul romanului trimiterile la acest simbol se fac frecvent, uneori prea direct, dar de cele mai multe ori printr-un transfer de conotaţii. ("În faţa lui, cărţile stăteau înşirate cuminţi, în rafturi, ca nişte cărămizi într-un zid", p. 94.) "Zidul de cărţi" despre care citim în continuare este o sintagmă din limbajul curent, dar autorul îi reînnoieşte înţelesul pierdut prin uzul frecvent.
Amestecul de planuri, transferul din realul concret către iluzie şi vis, frecvente pe parcursul romanului, sunt o prelungire în plan compoziţional a dualităţii simbolice cărămidă/carte, zidar/ scriitor, cinematograf/scoală.
Aşadar, Lumea plăsmuită o concurează pe cea reală. Dar Lumea nu este altceva decât Creaţia supremă, care, la rândul ei, poate fi identificată cu Arta. Şi nu poate fi altfel, de vreme ce universul nostru se bazează pe cele două coordonate majore: Construcţie şi Creaţie!
|
Mihaela Albu
Inapoi la cuprinsul numarului