O Lume... de "dincolo" de Lume

Un vis şi o realitate. Visul care poate depãşi concretul. Lumea plãsmuitã care o concureazã pe cea realã. Sau... Din jale s-a-ntrupat Artistul!

Acestea ar fi, sintetic, concluziile cititorului care închide (cu părere de rău!) romanul Dincolo de Groenlanda de Eugen Şerbănescu. Deşi autorul l-a condus printr-un Labirint al realului şi al iluziei, al miturilor întretăiate unele de altele, al simbolurilor grefate pe concret, el, cititorul, iese totuşi la lumină. La propria lui Lumină! Una dintre acestea şi drumul către ea îmi propun să le descriu în cele ce urmează.

Voi porni însă în sens invers traseului iniţial. Voi derula firul Ariadnei de la capătul pe care-l ţin în mână acum, în momentul în care am citit ultima frază a romanului: "Mergeam întins înapoi spre lume. Cu fiecare pas, scriam un rând". Ultimul rând devine ultima "treaptă". De la ea, putem coborî spre început.

Un profesor de geografie, Costea, o profesoară-scriitor al unui roman neterminat, dar ale cărui personaje şi fir narativ se suprapun peste cele ale romanului pe care-l avem în faţă, un meşter-zidar, Manu, centrul de interes al întregii construcţii. Un triunghi simbolic al unei lumi quasi-reale, quasi-imaginare, în care se desfăşoară o poveste de iubire aflată, de asemenea, la limita dintre real şi vis. Manu o iubeşte pe Milena, aceasta pare să-l iubească pe Manu, dar nu atât pe cel real, cât, mai ales, pe cel creat de ea. Costea, plăsmuitorul de iluzii, omul care are puterea de a seduce pe toata lumea, pare a o iubi şi el pe Milena. Triunghiul se închide cu dubla atracţie a Milenei către cei doi. Fiecare dintre personaje sunt, pe rând, reale şi creaţii ale celuilalt.

Roman postmodern care ambiţionează (şi reuşeşte!) să fie, pe rând, roman de dragoste, roman fantastic, roman simbolic, metaforă a Creaţiei, sinteză a cel puţin două mituri fundamentale, Dincolo de Groenlanda este (într-o epoca în care experimentul a condus nu de puţine ori la moartea romanului) o carte care se citeşte "pe nerăsuflate". Ea răspunde astfel la principala condiţie cerută de cititorul de roman: existenţa unui fir narativ care să-i capteze atenţia şi personaje conturate, capabile să susţină naraţiunea. Şi totuşi, Dincolo de Groenlanda trece pragul romanului clasic, adresându-se mai multor tipuri de cititori. De la suprafaţa faptelor narate, cei care deschid alte porţi şi îi descifrează simbolurile vor fi cu atât mai răsplătiţi.

"Dincolo de Groenlanda" sau "dincolo" de realitate! De o realitate pe care o percepem cu simţurile obişnuite. Dincolo de ea, există însă o alta, în care scriitorul Eugen Şerbănescu pătrunde şi îşi invită şi cititorii s-o cunoască. Este o lume a iluziei şi a visului, în deplină coexistenţă cu realul. Povestea de dragoste pe care pare a se sprijini naraţiunea este ea însăşi un vis, un fel de iluzie. La baza ei, ca şi la baza întregii construcţii narative, stau doua mituri: mitul Meşterului Manole şi cel al lui Pygmalion. Dar în momentul în care încerc să le definesc locul în construcţia narativă îmi dau seama că, de fapt, e vorba de unul singur - de mitul Creaţiei. Fiecare dintre cele trei personaje, fără a-l mai considera pe autorul însuşi, joacă, pe rând, rolul de Creator.

Meşterul Manole, cel care dorise să construiască durabil, este, într-o ipostază, Manu. Din zidar, în accepţiunea proprie a termenului, el ajunge un "zidar" al cuvântului, un scriitor care poate construi o lume a ficţiunii. Costea, profesorul de geografie, creatorul de iluzii, îşi propune să-l reconstruiască pe Manu însuşi. Milena, - pe un plan ea însăşi scriitor - , pe alt plan - instrument în mâna profesorului, contribuie şi ea la transformarea lui Manu. Triunghiul se deschide când pare a se închide. Pygmalion, îndrăgostit de propria-i creaţie, este acum Milena, dar este şi Manu-scriitorul.

La limita intersecţiei celor două mituri, romanul trimite la o perspectivă nouă din care ar trebui privit cel al Meşterului Manole. Este vorba de latura umană a acestui erou tragic, care se supune destinului şi îşi sacrifică dragostea pe care o poartă femeii iubite. Meşterul Manu, cel din roman, renunţă la lumea lui pentru femeia iubită, iar construcţiei clasice, fizice (un cinematograf în cazul de faţă) îi ia locul una în planul ficţiunii. El devine, din mânuitor al cărămizii, un mânuitor al cuvintelor. "Salvarea e în cuvinte!", îi spune la un moment dat Milena. Modelarea-creaţie se face însă în planul ficţiunii, în romanul care va fi scris. În cel existent, Milena este, la rândul ei, supusă legilor impuse de Costea: "Eram nevoită să te trag spre literatură. Mi-era frică de Costea... Trebuia să vadă că lucrasem cu tine"(p. 235). Dar "jocul" se complica. Din trei şi chiar patru la un moment dat, personajele se reduc la două. Laura, cea care "semăna" cu Milena, se dovedeşte a fi una şi aceeaşi persoană cu aceasta; Costea însuşi pare a se identifica cu Manu în final, odată ce acesta devenise el însuşi scriitor, făuritor de iluzii cu alte cuvinte. "Acum eu eram Costea. Dintr-o ochire, am cuprins toate obiectele care se aflau în încăperea aceea. Cred că aveam deja privirea lui Costea. Poate că eram chiar Costea (...) Acum eu eram Costea." (p. 238-239)

1 2

Următoarea pagină