Amália Rodrigues, sau Portugalia devenită cânt (2)

Maniera absolut personală în care a abordat fado-ul, conexiunile pe care le-a stabilit cu marea poezie portugheză, lipsa ei de prejudecăţi, spiritul ei funciarmente libertar explică afinităţile existente între mitul-Amália şi miturile jazzului. După moartea indimenticabilei Billie Holliday, "diva fado-ului" rămăsese pentru mulţi, critici sau simpli melomani, ultima mare voce a secolului. A cântat în Statele Unite alături de Nat King Cole, încă din 1952. Tot atunci a realizat un album intitulat Abbey Road 1952, în aceleaşi studiouri londoneze ce aveau să cunoască faima mondială datorită grupului Beatles. A realizat trei albume folclorice, anticipând curentul world music, deja în anii ླྀ. Efectuează în 1970, acasă la ea, înregistrări intitulate Vocea şi textul, la care participă extraordinarii artişti brazilieni ai muzicii şi cuvântului - Vinicius de Moraes şi Ary dos Santos. În 1974 creează o exemplară fuziune între fado şi jazz, împreună cu saxofonistul american Don Byas (discul intitulat Amália & Don Byas). În etate de 60 de ani, participă la Festivalul Newport 1980, acompaniată de o orchestră dirijată de Alvaro Cassuto. Alte câteva albume de referinţă: Busto (1962), Fado Portuguęs (1965), Vou Dar de Beber ŕ Dor (1968), Amália no Japăo (1970), Com que Voz (1970), Um Amor de Amália (1976), The Art of Amália Rodrigues (1998).

Amália spunea despre sine: "Maniera mea de a cânta nu e o stilizare. Eu sunt o natură campestră. Cânt ca o persoană care merge la câmp sau pe stradă." Probabil că pentru ascultătorul român premisele empatiei faţă de mentalitatea (şi implicit, muzica) portugheză sunt marcate deja în patrimoniul genetic. Sentimentul intraductibil de saudade îşi are corespondentul doar într'o singură altă limbă, a noastră, tot sub forma unei vocabule intraductibile: dorul.

Dintre nenumăratele mesaje apărute în presa portugheză cu ocazia tristului eveniment mi-a reţinut atenţia cel semnat de Caetano Veloso. Sub titlul Artiştii mei cei mai îndrăgiţi mor, cantautorul brazilian de factură jazzistică scrie în jurnalul Público: "Amália este crucială pentru mine, căci reprezintă splendoarea cântului mediteranean în versiunea sa oblică, portugheză, la care se ajunge pe calea Atlanticului. Se întâmplă să fiu portughez pentru că vorbesc portugheza şi, mai ales, cânt în portugheză. Una dintre marile mândrii ale vieţii mele este aceea de a fi recucerit, în anii ྂ, mulţi tineri portughezi pentru fado. Cântul Amáliei a menţinut Portugalia în viaţă, mai presus de Salazar şi de Revoluţia Garoafelor. Ea va fi întotdeauna cu noi - în Brazilia, în Timor, în Cabo Verde, pe Globul Terestru, această invenţie prioritar portugheză".

Rândurile de faţă au fost scrise cu febrilitatea celui implicat afectiv, doar la câteva ore înainte de începerea funeraliilor naţionale, decretate de autorităţile portugheze pentru 8 octombrie 1999. Moartea cântăreţei a survenit, pare-se, aşa cum şi-a dorit-o: "Mi-ar plăcea să mor dintr'o dată. Cred că oamenii ar trebui să fie ca merele, să cadă de pe arbore". Amália Rodrigues moare o dată cu secolul pe care l-a îmbunat prin cântul ei.

Lisabona

Pagina precedentă

1 2