Amália Rodrigues, sau Portugalia devenită cânt

"Din moment ce există moarte, inevitabil viaţa e absurdă." Un gând exprimat cândva de către Amália Rodrigues. Regina fadou-lui, acea formă muzicală de maximă forţă simbolică pentru ethosul lusitan, a încetat din viaţă în dimineaţa zilei de 6 octombrie 1999.

Soarta mi-a hărăzit să beneficiez de o bursă a Institutului Camőes chiar în această sublimă toamnă, cu lumini şi arome cum numai la confluenţa dintre Tejo şi Oceanul Atlantic pot fi percepute. Mai mult: locuiesc la câţiva paşi de Basílica da Estrela, unde mii de portughezi au venit să-şi ia rămas bun de la Amália. N'a fost simplu să mă strecor până la catafalc: pe de-o parte, valurile mulţimii, puternic afectată de această pierdere (în mass-media apar titluri precum Portughezii - orfani de Amália sau Portugalia şi-a pierdut Vocea); pe de alta, personalităţile zilei - printre care preşedintele ţării, Jorge Sampaio - cu gărzile lor de corp; în fine, echipajele radio-tv ce au monopolizat esplanada din faţa catedralei, monument baroc edificat în secolul XVIII. Legendara cântăreaţă se afla întinsă cu picioarele înspre altar, braţele încrucişate pe piept, faţa îndreptată spre cupola din piatră albă. Pe figură avea impregnată aceeaşi expresie voluntară, ştiută din fotografii sau filme. Parcă ar fi fost un reflex al demnităţii şi tenacităţii portugheze, asemenea cântecelor pe care le adusese pe lume.

Într'o evocare din cotidianul Público, Fernando Magalhăes afirmă, pe bună dreptate: "Vocea şi fado-urile Amáliei au traversat în flăcări şase decenii de cultură portugheză". Născută în anul 1920 la Lisabona, Amália da Piedade Rodrigues (pronunţia aproximativă a numelui de familie este rudrigâş, cu r-ul iniţial dublu graseiat) a fost înscrisă în registrul civil pe data fictivă de 23 iulie. Părinţii ei fiind săraci, neglijaseră acest aspect. Ea însăşi ştia că evenimentul se petrecuse "la vremea cireşelor", aşa încât ulterior şi-a ales ca dată a naşterii 1 iulie 1920. Sensibilitatea ei specifică poate fi justificată şi prin apartenenţa la zodia cancerului. A debutat ca fadistă în anii ཚ, pe când vindea fructe în zona portuară Alcântara. Ascensiunea ei artistică va coincide cu consolidarea Statului Nou, instituit de dictatorul António de Oliveira Salazar. Era o perioadă în care oficialităţile încercau manipularea noţiunii de fado în beneficiu propriu. Din fericire, Amália nu s-a lăsat intimidată de presiunile extraartistice. Dar calomniile ce i s'au adus după revoluţia din aprilie 1974, cum că ar fi fost o colaboraţionistă a salazarismului, au determinat-o să-şi întrerupă apariţiile publice pentru câţiva ani. Într'un interviu acordat prestigiosului Diário de Noticias, spunea: "Ajunseseră să pretindă că ar fi existat în grădina casei mele un tunel subteran prin care eu ţineam legătura cu Salazar. (...) M'au amărât tare mult. Eu am cântat întotdeauna fado, fără să mă gândesc la politică. N'am fost decât spioana propriului meu fado". Deziluziile nu ţin cont de meridiane. Învăţăturile Amáliei Rodrigues referitoare la acele momente dificile ne sună familiar: "Persoane pe care le invitasem la mine în casă de nenumărate ori, toţi acei intelectuali, poeţii care scriau versuri pentru mine, oameni care mă cunoşteau bine, ba chiar unii ce ajunseseră în noile structuri guvernamentale, ei bine, toţi au tăcut, toţi au consimţit. Era vorba despre agresivitatea unora şi despre laşitatea altora".

Termenul fado pare a proveni din cuvântul latin fata (soartã, destin). Când Amália Rodrigues a debutat ca profesionistã, în 1939, acest tip de muzicã abia depãşise un secol de existenþã. Avea o tradiþie popular-urbanã. Apãruse în primele decenii ale secolului XIX, la Lisabona, în mediile marginale, printre marinari, prostituate, aristocraþi boemi, artişti. Muzica şi versurile combinau influenþe multiple, atât populare, cât şi culte. În fond, naşterea fado-ului anticipeazã şi se aseamãnã mult cu aceea a tango-ului, în Argentina. Cert e cã, o datã cu apariþia radioului, fado-ul cunoaşte o rãspândire naþionalã, iar prin Amália devine cunoscut în întreaga lume. Muzicologul Rui Vieira Nery considerã cã ea a reuşit sã combine, într'o aceeaşi formã de expresie, aspectul rural cu cel urban, cel popular cu cel erudit. O datã cu Amália, fado-ul s'a eliberat de limitãrile pe care i le impunea încãrcãtura istorico-geograficã şi - fãrã a renunþa la specificitatea lui - s'a deschis cãtre totalitatea experienþei culturale şi existenþiale portugheze. "Astfel - conclude Nery - datoritã ei, fado-ul a devenit un limbaj deschis, în care noi, portughezii, ne recunoaştem şi ne simþim într-un anume fel portretizaþi. (...) Şi tocmai aceastã dimensiune naþionalã profundã, oricât ar pãrea de contradictoriu, a consacrat-o şi pe plan internaþional. Într-un circuit artistic mondial dominat deja de o tendinþã crescândã de massificare, pornind de la modéle prefabricate conform gustului mediu al unui public fãrã caracteristici, irecognoscibile între ele şi toate de scurtã duratã, vocea Amáliei a irupt începând din anii ཮, inconfundabilã, perenã, liberã de fluctuaþiile artificiale ale consumului imediat. Iar capacitatea ei de comunicare emoþionalã transcendea cu atât mai mult barierele cultural-lingvistice, cu cât îşi asuma fãrã echivocuri originalitatea matricei sale portugheze".

1 2

Următoarea pagină