Despre sexul femeii - câmp de luptă sau Războiul dintre realitate şi absurd (2)

Deşi e o operã de ficþiune, a doua piesã a cãrþii, Femeia ca un câmp de luptã sau despre sexul femeii-câmp de luptã în rãzboiul din Bosnia, este inspiratã din realitate. Personajele acestei piese sunt Dorra - o femeie violatã în timpul rãzboiului, ce se aflã sub control medical, şi Kate - psihologul unei echipe americane de dezgropat cadavre din gropi comune. Piesa începe cu scene în care Kate citeşte fragmente din jurnalul ei intim despre psihologia rãzboiului în încercarea de a comunica cu Dorra. Kate menþioneazã cã "frustrãrile naþionaliste au multe în comun cu manifestãrile frustrãrii sexuale. În aceastã logicã, explozia naþionalistã ar putea fi analizatã, ca formã de pulsiune a frustrãrii, cu ajutorul conceptelor lui Freud". Kate observã cã bãrbaþii şi-au ales o nouã þintã pentru a lovi în adversarul lor - sexul femeii, femeia fiind cea pentru care e dus rãzboiul, pentru clipa de linişte în care bãrbatul se întoarce la cãldura sa din familie. Astfel, violând femeia inamicului, care cel mai adesea este chiar vecinul, poate chiar fostul coleg, sau prieten, duşmanul va fi demoralizat, el nu va mai şti pentru ce luptã şi va fi pe jumãtate învins. Kate la începutul piesei este liniştitã, iar Dorra se aflã într-o nevrozã traumaticã. Deşi Kate încearcã sã comunice, Dorra nu vrea sã rãspundã, pentru ea toþi care vor sã intre în contact cu ea sunt violatori. Ea vorbeşte doar când e singurã, limitându-se doar la ceea ce simte: "Te urãsc. Te urãsc. Te urãsc. Te urãsc. Te urãsc. Te urãsc..." Pentru ea orice relaþie constã în urã. Ea urãşte chiar atunci când în genunchi încearcã sã spunã Tatãl nostru: "Nu, Tatãl nostru, tu nu ne poþi apãra de cel rãu. Nu, Tatãl nostru, tu nu ne poþi da nouã pâinea noastrã cea de toate zilele. Nu, Tatãl nostru, tu nu ne poþi ierta, pentru cã noi nu-þi cerem iertare, pentru cã noi suntem cei care nu te putem ierta..." În scena 12, Dorra vorbeşte cãtre public despre bãrbatul din Balcani, intrând periodic în pielea lui. Este de fapt vocea auctorialã ironicã, care-l înfãþişeazã pe bãrbatul din Balcani ca pe un beþiv romantic ce se crede neînþeles de lume. Dorra începe sã se însãnãtoşeascã şi sã se împrieteneascã cu Kate. Ele încep sã analizeze omul din Balcani: "Cum bea un pahar, în omul din Balcani se trezeşte sensul istoriei (...) omul balcanic devine brusc internaþionalist şi generos în dragostea pentru aproapele sãu. Astfel cã judecã lumea prin filosofia lui da, dar". Intrând în aceastã mentalitate, toþi balcanicii sunt mişto, da, dar þiganii sunt hoþi, albanezii sunt ultimii din clasã în Europa, bulgarii sunt frustraþi, turcii iau locul brutarilor noştri, evreii l-au rãstignit de Iisus, sârbii exagereazã, croaþii trãdeazã tot timpul, grecii se cred descendenþii direcþi din Pericle, ungurii sunt profitori şi megalomani, valeþii austriecilor, românii sunt prea fatalişti, mereu de partea învingãtorilor... Aici Kate intervine şi îi pune în listã şi pe negri. Astfel aceastã mentalitate se lãrgeşte, nu e numai a omului din Balcani, ci a omului în general. Fiind însãrcinatã, Dorra nu vrea sã aibã un copil de violator. Kate încearcã sã o convingã cã acest copil este fiul ei, spunându-i cã tatãl lui este rãzboiul. Copilul comunicã cu Dorra, þipãtul lui e þipãtul femeii în clipa violului. Kate îi zice cã pântecele Dorrei este o groapã comunã, de aceea copilul trebuie salvat. Kate nu rezistã şi scrie o cerere pentru a se întoarce în SUA. La sfârşitul piesei Dorra rosteşte un monolog despre þara ei, atât de asemãnãtor cu "Þara mea" de Iulian Fruntaşu: "Þara mea seamãnã cu o mamã care descoperã cã la uniforma fiului ei mort lipseşte un nasture. Ea se grãbeşte sã-l coase înainte de a-şi îngropa fiul. Ţara mea este un tatã care în fiecare zi confecþioneazã o pãpuşã pentru fetiþa sa de 7 ani, moartã de 346 de zile (...) Sau imaginea unui soldat care scrie pe o poartã, cu spray roşu: AICI E SERBIA. Douã sãptãmâni mai târziu alte cuvinte le acoperã pe cele de dinainte: AICI E CROAŢIA. Asta e þara mea: un soldat de 18 ani cãruia îi place sã glumeascã şi care, întocmai ca pe pachetele de soup-instant, şi-a desenat pe gât o linie punctatã sub care a scris: TĂIAŢI AICI...". "Femeia ca un câmp de luptã..." e o piesã despre cruzimea rãzboiului, despre victimele nevinovate, despre copacul mort care trebuie înlocuit cu altul viu, despre incapacitatea oamenilor de a comunica între ei. Când comunicarea lipseşte, rãzboiul dureazã la nesfârşit. Din pãcate, aceastã piesã scrisã în 1996 este şi acum actualã. Sã sperãm cã odatã o vom citi ca pe ceva absurd, nu ca pe o oglindã a realitãþii.

Deşi prin scrierile sale teatrale Matei Vişniec reprezintă teatrul absurdului, având rădăcini evidente în E. Ionesco şi S. Beckett, el îi depăşeşte pe aceştia mai ales prin acea îmbinare a realului cu absurdul, care dă naştere uneori la poezie, acest hibrid al genurilor fiind interesant şi original, ca tot ce publică Matei Vişniec, pe care îl aşteptăm în continuare în librării şi оn sălile de spectacol.

Pagina precedentă

1 2