|
După cele două cărţi publicate de Editura Cartea Românească în colecţia Teatru, iată că MATEI VIŞNIEC revine cu volumul promis: Teatru descompus sau Omul-Ladă-De-Gunoi & Femeia ca un câmp de luptă sau despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia.
Teatru descompus este o piesă experimentală, compusă din monologuri şi dialoguri separate. Chiar din "metatextul" de la început, regizorul este invitat să coopereze şi să aşeze monologurile în ordinea care îi place lui sau să se folosească, dacă e nevoie, de un actor pentru mai multe personaje. Deşi Matei Vişniec declarase că nu mai scrie versuri, fiecare monolog poate fi citit ca un poem, cu toate că, luat ca un tot întreg, textul nu încalcă regulile dramaturgiei. Toate personajele sunt ciudate, uneori anormale, fiecare trăindu-şi în felul lui o singurătate îngrozitoare, o singurătate care îi este creată sau pe care şi-o creează. Personajele au nume semnificative, care le caracterizează: Omul Din Cerc, Depanatorul, Omul Cu Calul, Dresorul, Omul Care Vorbeşte În Şoaptă, Alergătorul, Nebuna Liniştită... Piesa se deschide cu monologul Omului Din Cerc: "Dacă vreau să fiu singur mă opresc, scot creta neagră din buzunar şi trag un cerc în jurul meu. În interiorul cercului sunt la adăpost. Când sunt în cerc, nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să mi se adreseze. Nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să intre în cercul meu, să mă atingă sau să mă privească prea insistent". Deci piesa începe cu bucuria omului de a se izola, de a fi singur în cercul singurătăţii. Dar aici e o capcană. Cercul se trage cu o cretă neagră şi e un mod de fugă de tot, dar şi această fugă devine închisoare. De aici încep monologurile oamenilor închişi în cerc, de fiecare dată însă cercul lor e diferit, după cum fiecare îşi are singurătatea sa cu tot ce e mai frumos şi mai greu în aceasta. Depanatorul este închis în maşina lui de depanat, deşi adună şi îngroapă cadavrele rămase după război, e un visător: "Am scrise, până acum, aproape o mie de poezii despre păsări, arbori, stânci, vânt, zăpadă, lună, stele, nori, curcubee, ierburi, câmpii şi aşa mai departe. Tare mi-ar plăcea să le public într-o zi." Fiecare din aceste personaje are o obsesie. De obicei legate de câte un animal. Sunt personaje care reacţionează la început violent, speriaţi de animale, sau care se lasă mâncaţi de prietenia lor. În Voci În Întuneric (I) un personaj este mâncat de un animal cu patru guri. Această creatură fantastică este de fapt singurătatea. În timp ce unul încearcă să comunice cu celălalt, singurătatea celuilalt îl omoară, deşi îi provoacă plăcere. Cei doi comunică în timp ce animalul îl termină pe celălalt. Acest personaj cu animalul cu patru guri apare în mai multe scene, dar în toate e însoţit de animalele sale. El e şi Dresorul şi Iluzionistul. În monologul Dresorului el ne povesteşte cum animalele sale (şase şerpi, trei broaşte ţestoase, douăzeci de şoareci albi, câteva broaşte de baltă, doi melci, un câine, trei pisici, doi cocoşei de Cochinchin, un papagal, două turturele, o familie de scorpioni, o familie de iepuri, şaizeci de peştişori roşii, un arici, cel puţin o sută de buburuze, treizeci de fluturi diurni minunat coloraţi şi un fel de cerb cu coamă de cal, roşu pe coaste, negru pe piept şi alb pe gât şi cu gură de femeie) îl încolăcesc pe trup şi dorm şi visează acelaşi vis. Dresorul observă că încep să devină o singură fiinţă căci se trezeşte cu răni pe unde l-au gustat animalele. Iluzionistul, fiind pe un vapor, face ca să apară multe animale, apoi prevenind spectatorii de pericol cu bagheta face ca toţi să dispară, chiar şi bagheta minunată şi pământul ce se vedea la orizont. Un alt personaj ciudat este Omul cu calul. Acesta este pândit de un cal pe care toată lumea îl crede al lui, iar el încearcă aiurea să le demonstreze că nu e aşa. De aici apare fundalul oraşului în monologuri, pe care Omul cu calul îl depăşeşte. Mai departe vom vedea şi scene în care singurătatea devine colectivă, când oraşul este ameninţat (de fluturi carnivori, melci pestilenţiali, ploaia-animal sau de Cel Care Spală Creiere). Omul Cu Gândacul mi-a amintit de poemele lui Dumitru Crudu. Se pare că gândacul devine un simbol postmodernist aşa cum trandafirul roşu, de exemplu, era un simbol al moderniştilor. În dialogurile din Voci În Lumina Orbitoare (I şi II) personajele încearcă să comunice, însă fiecare cu codul său. Astfel se produce o comunicare absurdă, ceea ce îi încercuieşte şi mai mult, limitându-i la singularitatea lor incurabilă. Toată piesa e amestecată cu monologuri în care singurătatea este plăcută şi înspăimântătoare. Însă spre sfârşit totul începe să fie sinistru. Mâncătorul De Carne încearcă să-şi devoreze propriul creier, însă acesta creşte imediat. Astfel el devine din ce în ce mai mare şi mai singur. O scenă unde oamenii au probleme cu percepţia şi comprehensiunea e şi în monologul Omului-Ladă-De-Gunoi. Oamenii îl confundă cu o ladă de gunoi şi îi aruncă resturile prin buzunare, până când acesta începe să se simtă bine, chiar recunoscător faţă de ei. Penultimul monolog este al Alergătorului, la care corpul nu mai ascultă creierul şi astfel el nu se poate opri din fugă. Seamănă cu un alt personaj al lui Matei Vişniec - Călătorul Prin Ploaie. Avem o fugă simbolică оn care este prins fiecare personaj de aici, şi оn care suntem prinşi şi noi în aşteptarea ploii, căci "dincolo de muntele ăsta pe care-l urc alergând... se află marea. Şi în mare... ştiţi... în mare trebuie să intri curat", iar marea nu e altceva decât sfârşitul, moartea. Deşi M. Vişniec pune la dispoziţia regizorilor aceste monologuri pentru a le grupa aşa cum doresc ei, această ordine nu e deloc întâmplătoare, astfel piesa оncepe cu monologul Omului Din Cerc şi se termină cu cel al Omului Cu Mărul, care descrie gândurile viermelui din măr. Viermele este identic cu Omul Din Cerc, căci şi mărul are forma sferei care nu poate fi depăşită, căci în timpul care viermele vrea să iasă din măr, altundeva, la fel de singur, din alt cerc, Omul Cu Mărul deschide gura şi muşcă din măr. Capcana întinsă la început este închisă la sfârşit. Omul este prizonierul singurătăţii sale. Oamenii nu pot comunica fiindcă au coduri diferite. Astfel fiecare este frumos, are un sens pentru sine, dar pentru alţii prezintă pericol. În această piesă totul se reduce la teatru descompus, la universuri separate, aceasta fiind unica legătură. E o piesă extraordinară, având şi o montare excepţională la Teatrul "E. Ionesco" din Chişinău, pe care autorul, chiar dacă locuieşte la Paris, a vizionat-o de mai multe ori, se pare.
|
Alexandru Vakulovski
Inapoi la cuprinsul numarului