|
Viaţa de zi cu zi a unui scriitor în RM este deocamdată plină de griji şi necazuri. Nu prea ai timp să citeşti o carte, darmite să şi mai scrii ceva. De aceea, puţinele ore pe care le ai pentru lectură e bine să le consacri unor cărţi valoroase. Cu intenţia de a evada din cotidianul anost basarabean şi de a mă binedispune am luat în mâini, acum câteva zile, o antologie de proză scurtă nord-americană intitulată "A Pocketful of prose". Antologatorul David Madden de la Louisiana State University a adunat douăzeci şi cinci de povestiri apărute pe parcursul unui singur an - 1990 - în revistele culturale din SUA. Intenţia lui Madden - pe care ne-o divulgă în prefaţă - a fost prezentarea scriitorilor de diferite etnii, vârste, confesiuni, genuri şi aparţinând diferitelor şcoli literare. O antologie, aşadar, concepută ca un dosar al multiculturalismului, multiconfesionalismului şi pluralismului - toate în vogă astăzi în America. Madden ne asigură că a făcut o selecţie riguroasă şi că, prin urmare, autorii de short fiction antologaţi sunt cei mai buni dintre cei care au scris în 1990. Sare-n ochi totuşi absenţa unor prozatori consacraţi (John Updike, Thomas Pynchon, John Barth etc.), de unde concluzia că aceştia sau n-au scris proză scurtă în 1990 sau au scris, dar nu le-a reuşit mare lucru o dată ce Madden nu i-a inclus în antologie. Dintre prozatorii bine cunoscuţi, în antologie au fost incluşi doar Margaret Atwood, Tim O'Brien şi Reynolds Price. În rest nume noi.
Umila mea părere e că a scrie o povestire/nuvelă este mai dificil decât un roman. Într-o proză scurtă contează fiecare propoziţie şi doar un mare maestru reuşeşte să spună multe în puţine pagini. Prozele selectate sunt, în opinia mea, neaşteptat de simple, fără ramificaţii de fabulă şi fără "semantică în trepte". Nici măcar autoreflexivitatea nu este utilizată de prozatorii din antologie. Aceasta pentru că ceea ce îi interesează mai mult este realitatea şi mai puţin relaţia dintre realitate şi text/limbaj/ficţiune. Totuşi, substratul filosofic poststructuralist şi deconstructivist nu lipseşte cu desăvârşire. O proză scurtă a cotidianului, deci. O proză "cuminte", care contrastează vizibil cu cea latinoamericană (Borges, Casares). La fel de adevărat însă este că proza scurtă nici nu are nevoie, în mod obligatoriu, de experimente tehnice/retorice sofisticate. Prozatorii din antologia lui Madden, în marea lor majoritate, vor de fapt să ne prezinte nişte crâmpeie de realitate, având ca miză autenticitatea în diversele ei aspecte.
Tim O'Brien este, după cum spuneam, unul dintre puţinii prozatori bine cunoscuţi care au reuşit să intre în graţiile lui Madden. Povestirea sa intitulată "Field Trip" are un subiect simplu: un veteran al armatei americane se întoarce, după douăzeci de ani, în Vietnam, în locurile în care a luptat şi unde i-a murit cel mai bun prieten. Vietnamezii pe care îi întâlneşte sunt însă taciturni şi ostili. În "Field Trip" este vorba, aşadar, de obsesia trecutului, de rănile nevindecabile ale războiului din Vietnam. Ceea ce mi se pare demn de remarcat însă în cazul lui O'Brien este că autorul însuşi pare să fie obsedat de acest război. Să ne amintim că încă în 1973 O'Brien a publicat un volum de povestiri despre tragica experienţă a scriitorului în războiul din Vietnam. Şi în anii ྌ tema războiului e prezentă în prozele sale. Tim O'Brien mi se pare, deci, un scriitor care ar trebui să intereseze în primul rând psihocritica. Mă întreb chiar dacă nu cumva autorul însuşi a luptat în Vietnam? Margaret Atwood - un alt prozator important - e prezentă în antologie cu povestirea "Kat". Protagonista povestirii - ea se numeşte, desigur, Kat - e o femeie tenace care, prin muncă asiduă, cu mare greu reuşeşte să se afirme în plan profesional. Iubitul ei, Gerry, e căsătorit, dar îşi abandonează soţia, fiind irezistibil atras de Kat. Pentru că Gerry este în dificultate, Kat îl ajută să obţină un post în compania în care ea deţine o funcţie-cheie. Toate bune şi frumoase până aici. Fericirea se destramă, însă, atunci când Kat este internată în spital, unde - din cauza unei tumori benigne - suportă o intervenţie chirurgicală. Excrescenţa pentru care este operată ar fi trebuit să fie, de fapt, copilul ei şi al lui Gerry. Kat păstrează excrescenţa, punând-o într-un borcănaş cu formalină. Însă, în perioada de convalescenţă, Kat nu este vizitată de Gerry, iar când revine la serviciu, ea constată cu stupoare că iubitul ei a avansat într-atât, încât i-a ocupat postul. În plus, Gerry o informează glacial că s-a reîntors la soţie şi că, prin urmare, relaţia lor nu mai poate continua. Iar invitaţia cinică pe care i-o face, propunându-i să vină la ziua onomastică a soţiei sale, o determină pe Kat să se răzbune. Ea îi trimite lui Gerry o cutie în care e ascunsă excrescenţa. Fiind deschisă în public, cutia va scoate la iveală relaţia lor intimă, iar ceea ce ar fi trebuit să fie copilul lor îl va umili pe Gerry şi va strica petrecerea. Trebuie spus că Margaret Atwood este constant preocupată în prozele sale de explorarea opoziţiei binare a genului. Începând cu romanul de debut - "O femeie obişnuită" (1969) - Atwood evidenţiază în permanenţă specificul psihologiei/mentalităţii/conduitei feminine, discriminarea pe care o resimt femeile într-o societate de tip patriarhal. În ce priveşte povestirea "Kat" aş aminti aici o observaţie a Lindei Hutcheon: "Atwood reprezintă corpurile femeilor ca vulnerabile, atinse de boală, rănite sau trăindu-şi propria plăcere din interior... este un protest implicit împotriva privirii erotice masculine interesate doar de forma lor exterioară". Se poate spune, aşadar, că povestirea "Kat" este şi o replică dată literaturii contemporane care reduce femeia la un obiect sexual. Femeia este doar în ultimul rând un obiect al satisfacerii instinctului sexual, iar deosebirea cea mai importantă dintre femeie şi bărbat nu ţine de sex/fizic. Margaret Atwood este desigur un reprezentant al feminismului, dar nu îmbrăţişează radicalismul specific unor grupări feministe. Autoarea vrea să transforme lumea prin puterea cuvântului, nu a bâtei. Trebuie spus, de asemenea, că "mariajul" recent dintre postmodernism şi feminism a "cuminţit" pornirile revoluţionare ale feministelor. În "Two Useful Visits" de Reynolds Price naratorul-personaj ne descrie vizitele plictisitoare pe care le face bunicii care trage să moară. Cum însă nepotul şi bunica care are aproape o sută de ani sunt americani de culoare, moartea bătrânei - una dintre puţinele foste sclave în viaţă - mai simbolizează şi despărţirea definitivă de trecutul robiei umilitoare.
|
Iulian Ciocan
Inapoi la cuprinsul numarului