|
Cel puţin două sînt "cheile" în care poate fi citit volumul de care mă ocup în cronica de faţă. Mai întîi, el poate fi parcurs ca un roman autobiografic, ce reconstituie anii pe care autorul i-a petrecut dincolo de Cortina de Fier, în fostul Berlin răsăritean, pe vremea cînd, tînăr absolvent oxfordian, cutreiera arhivele şi bibliotecile locale în căutarea materialului documentar necesar unei teze de doctorat, pe care nu a mai ajuns a o scrie vreodată (în schimb, Ash s-a ales cu o experienţă unică de viaţă, sesizabilă, într-o formă sau alta, în mai toate cărţile pe care le-a publicat). Dar, volumul poate fi citit şi ca un document istoric sui generis, îngăduindu-ne să înţelegem, fie şi parţial, modul cum era organizat şi funcţiona sistemul represiv al comunismului într-unul din avanposturile cele mai importante ale sistemului. De fapt, aceste două lecturi nu pot fi despărţite. Ele sînt, aşa-zicînd, simultane, întrucît, "consemnată" fiind de poliţie, biografia autorului a încetat de a-i mai aparţine, devenind un soi de text administrativ, cu relevanţă politică. Citindu-şi dosarul, Timothy Garton Ash se confruntă, literalmente, cu o altă versiune a propriei sale vieţi. Este o versiune ciudată, adeseori grotescă, fragmentară şi stilistic rudimentară, al cărei personaj - autorul însuşi - i se dezvăluie cititorului-narator din rapoartele ofiţerilor Stasi însărcinaţi să-l "prelucreze" şi din notele informative produse de turnători, ca un alt eu, în acelaşi timp familiar şi străin, privit din cealaltă parte a oglinzii. Întreaga carte este construită pe această alternanţă a planurilor: rememorarea personală a trecutului este sistematic coroborată cu aceea care transpare din paginile dosarului de securitate, autorul urmărind să reconstituie cît mai fidel, cu ajutorul jurnalului personal şi a mai multor agende, ţinute în acei ani, frînturile de viaţă cu a căror imagine răsturnată se confruntă. Nu cred că mă înşel dacă văd în această experienţă a lui Timothy Garton Ash - aproape ininteligibilă pentru cineva care nu a trecut prin aceeaşi situaţie - reiterarea, fie şi într-o formă atenuată, a binecunoscutei dedublări a vieţii şi gîndirii, la care au fost constrînşi toţi cei care au trăit în interiorul sistemului comunist. Nefăcînd, spre norocul lui, parte din sistem, autorul nu a fost, desigur, pus în situaţia de a utiliza gîndirea dublă şi limbajul "bifurcat". El se vede, totuşi, în dosarul său, altul decît credea că este, de unde şi febrilitatea cu care îşi scrutează propriile amintiri, pentru a restabili "adevărul".
Paginile pe care Timothy Garton Ash le citeşte la măsuţa de plastic care imită lemnul dintr-un birou oarecare din clădirea "Autorităţii Gauck" (numele prescurtat al serviciului federal însărcinat cu păstrarea dosarelor întocmite de fosta poliţie politică est-germană) îi readuc în memorie lunile petrecute în Berlinul răsăritean, oamenii pe care i-a cunoscut, locurile pe care le-a colindat şi, mai cu seamă, atmosfera apăsătoare resimţită pretutindeni. La început, în epoca studiilor sale universitare, nimic nu prevestea interesul pasionat cu care viitorul istoric şi eseist urma să exploreze realităţile de dincolo de Zid. După cum singur o mărturiseşte, cu o concepţie politică nutrită de Macaulay, Orwell şi Isaiah Berlin, el nu avea cum să aibă vreo simpatie pentru Germania de Est. Ceea ce l-a atras, însă, aici a fost faptul că oamenii locului "chiar trăiau - cum scrie el - acele opţiuni dificile dintre a colabora cu dictatura sau a-i opune rezistenţă. Aici puteam urmări problema Stauffenberg / Speer, în timp real, cum s-ar spune" . "Tot aici - continuă Ash - am descoperit acea strînsă proximitate dintre o înaltă cultură europeană şi o inumanitate sistematică..., care mă impresionase profund. În jurnalul meu numeam acest fenomen "Stejarul lui Goethe", după bătrînul stejar de pe Ettersberg, lîngă Weimar, sub care se spune că Goethe a scris splendida poezie "Wanderers Nachtlied" şi care apoi a ajuns în interiorul curţii lagărului de concentrare de la Buchenwald. Goethe şi Buchenwald, tot ce e mai înalt şi tot ce e mai josnic în istoria omenirii, stînd în acelaşi loc. Un loc numit Weimar. Un loc numit Germania. Un loc numit Europa" (p. 49). Această fascinaţie faţă de dictatură şi rezistenţă, faţă de extremele binelui şi ale răului, de civilizaţie şi barbarie l-a condus pe tînărul liberal englez să pătrundă şi mai adînc în lumea sumbră aflată sub dominaţia comunismului, să încerce să şi-o apropie şi să o înţeleagă. De altfel, Timothy Garton Ash s-a şi căsătorit "în această lume", unindu-şi destinul cu o poloneză, ceea ce este cum nu se poate mai grăitor deopotrivă pentru adînca simpatie faţă de oamenii întîlniţi aici şi pentru diferenţa pe care a ştiut mereu să o facă între regimurile opresive răsăritene şi cei care le suportau tirania.
Partea cea mai interesantă a autobiografiei lui Ash nu este, totuşi, această sumară reconstituire a rădăcinilor sensibilităţii sale pentru Est. Infinit mai captivante sînt fragmentele în care autorul povesteşte discuţiile pe care le-a avut chiar cu cei care îi întocmiseră dosarul şi cu informatorii care îl turnaseră cu sîrg. Imaginea celor din prima categorie este trasă parcă la indigo: trecuţi de prima tinereţe, de o mediocritate îngrozitoare şi, cu o singură excepţie, complet lipsiţi de sentimentul oricărei vinovăţii, foştii ofiţeri ai Stasi reprezintă întruchiparea perfectă a funcţionarului conştiincios, foarte apropiată de ceea ce Hannah Arendt a numit cîndva, referindu-se la Eichmann, "banalitatea răului". Profilul informatorilor apare, în schimb, ceva mai divers, fie şi pentru faptul că "background"-ul lor cultural şi social nu era acelaşi. Memorabil, din acest unghi, este portretul "Michaelei", care ne dezvăluie o adevărată "fiziologie" a "speciei". Confruntaţi cu trecutul lor de delatori, prima reacţie a acestor oameni este să nege. Într-un al doilea timp, ei caută justificări şi bagatelizează răul. De ce au colaborat? De obicei, dintr-un amestec de motive: "un rest de încredere în sistem. Sentimentul că era o datorie oficială: "În acea poziţie erai obligat să...". Mai exista şi speranţa că Stasi ar putea fi un pion în jocul birocratic. ăDe asemenea,î pentru propriile interese...". "Nu era şi frica?" - o întreabă Ash pe "Michaela". "Ba cum să nu - vine replica - în fond, ţi-era o frică cumplită de ei". "Aşa că - adaugă autorul pentru sine - încercai să înlături orice suspiciune, să demonstrezi cît erai de cooperant, vorbind tot timpul, dînd tot felul de detalii inofensive". "Şi uite ce-a ieşit...", încheie "Michaela" (p. 106).
|
Florin Platon
Inapoi la cuprinsul numarului