Rubiconul

Am citit până de curând în foileton un lung eseu intitulat "Sabatul sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti", publicat de Andrei Ţurcanu în Jurnalul de Chişinău, cel mai proaspăt hebdomadar de limba română apărut pe piaţa presei din Basarabia. Aflat el însuşi o vreme în culisele puterii, în calitate de consilier al preşedintelui Lucinschi şi important artizan al victoriei acestuia în alegerile din 1996, poetul şi criticul literar, azi trecut într-un soi de opoziţie, de mulţi contestat, descrie cu o irepresibilă pasiune şi cu bine cunoscuta-i risipă de tropi bestiarul politic de pe malurile Bâcului, resorturile multor combinaţii - disjuncţii şi alianţe - urzite în ultimele luni pe culoarele parlamentului şi în afara lui. Un aer de murdărie şi descompunere pestilenţială emană lumea descrisă de Ţurcanu, concluziile sale aruncă o lumină extrem de nefavorabilă asupra castei conducătorilor noştri - în viziunea autorului: o hoardă de "potăi" şi "hiene" hulpave -, afundată până la gât în corupţie şi clientelism abject, mistuită de pofta înavuţirii pe seama avutului public, refractară faţă de regulile şi principiile ce guvernează o societate democratică. Din păcate, lipsa unor date mai precise, exprimate în cifre şi probe referitoare la o mutare sau alta pe tabla de şah a politicii moldoveneşti, subminează cumva demersul lui Ţurcanu, îl suspendă la jumătatea drumului: între studiu documentar şi pamflet politic. De aceea, oricât de plauzibile ar părea relatările autorului, partea mai rezistentă a "Sabatului" este de căutat în diagnosticele şi motivaţiile ascunse ale diverselor "personaje" în funcţie, acolo unde scriitorul Andrei Ţurcanu îşi desfăşoară redutabila recuzită de psihanalist. Dincolo însă de gratuitatea efectului imediat al textului său - previzibilă într-un stat în care influenţa presei se reduce la constatarea faptelor, nu şi la îndreptarea lor - articolul lui Ţurcanu are meritul să aşeze într-un tablou semnificant mişcarea browniană a clasei noastre politice (prezidentul, miniştrii, şefii de partide), reuşind peste toate să confirme şi chiar să amplifice starea de greaţă pe care o trăim cu toţii, sentimentul insolvabilităţii ce ne urmăreşte obsedant în acest loc al neşansei, numit Republica Moldova. Este de apreciat îndrăzneala lui Andrei Ţurcanu, singulară la noi, de a propune publicului cititor, manipulat prin parţialitatea şi caracterul contradictoriu al informaţiilor presei, o anamneză necruţătoare a mediului politic basarabean şi a "legilor" ce-l guvernează - chiar dacă amendabilă sub unele aspecte, ea este pe fond credibilă -, curajul său de a se delimita de o opţiune politică ce îi asigura o situaţie privilegiată în dispozitivul puterii, dar la fel de adevărat este faptul că pentru a face un asemenea gest mai trebuie să ai şi o anumită anvergură intelectuală. (Sunt însă destule voci care declară fals şi "supravegheat" curajul lui Andrei Ţurcanu. Se afirmă, chiar aşa, că asistăm din nou la o diversiune bine regizată. Timpul va proba veridicitatea sau neadevărul acestor supoziţii...)

Realităţile sumbre, zugrăvite în texte precum cel amintit mai sus, au determinat la mijlocul lunii decembrie a.c. răsucirea multor priviri spre Uniunea Scriitorilor. O intuiţie tulbure va fi sugerat unei părţi însemnate a intelighenţiei noastre că dezlegarea marasmului actual va trebui căutată în instituţia care a dat semnalul schimbării la începutul acestui deceniu. Acolo a început sfârşitul comunismului în Moldova şi tot între pereţii săi se poate afla germenele resurecţiei, calea ieşirii din mocirla postcomunismului mafiotic de azi. În situaţia în care statul, relaţia dintre autoritate şi individ au intrat într-o iremediabilă putrefacţie, când partide populate de "oamenii noştri" au decepţionat, unde dacă nu în sânul breslei vom surprinde licărul speranţei, tresărirea unui nou început, îşi vor fi zis aceşti cetăţeni de bună-credinţă. Din păcate, desfăşurarea şi rezultatele Adunării Generale a Uniunii Scriitorilor, din 14 decembrie curent, au arătat că debusolarea, inerţia, starea de degradare generală au afectat inevitabil şi breasla literaţilor basarabeni. A fost un congres al iluziilor sfărâmate. Forul scriitoricesc a concentrat în mic principalele racile care macină societatea basarabeană: suspiciunea, oportunismul, promisiunile neonorate, bilanţurile roz ale oficialităţilor camuflând incapacitatea managerială, scenariile de subminare a adversarilor, fenomenul "cumpărării" voturilor. Conducerea organizaţiei nu a prezentat o analiză serioasă a stării de lucruri în US, a crizei în care se zbate cultura - dispreţuită de autorităţi, ultragiată material, părăsită până şi de scriitorii-deputaţi, care nu au formulat nici o iniţiativă parlamentară în vederea creării unui mecanism legislativ care să o protejeze, după modelul altor ţări est-europene. Eram, de asemenea, în drept să auzim la Adunarea Generală o evaluare a proceselor distructive care au aruncat Republica Moldova în ariergarda statelor foste comuniste. În locul acestor reflecţii şi estimări au răsunat... vechile acuze împotriva tinerilor scriitori, nu a tuturor, să fim bine înţeleşi, ci a celor grupaţi în jurul revistei Contrafort - publicaţie elitistă, europenistă şi antinaţională (semnificativă asociere de termeni, nu-i aşa?), "ai cărei patroni de la Bucureşti îi ordonă să atace valorile basarabene", a atenţionat asistenţa neobositul patriot, dl Grigore Vieru, insinuând că am fi putut fi autorii unei scrisori anonime de defăimare a conducerii US. O aberaţie de principiu. În loc să se deschidă în interior, să accepte polifonia de voci şi diversitatea direcţiilor estetice, cum i-ar sta bine unei instituţii de creaţie, naţionale şi pluraliste, organizaţia scriitorilor continuă, iată, după 10 ani de la "revoluţie", să-şi cultive sindromul de "cetate asediată", de grup eroic pus să reziste în faţa unor duşmani invizibili - o mentalitate pe care anturajul dlui Cimpoi şi unele din somităţile noastre literar-publicistice o manifestă cu agresivitate, oricât ar încerca în alte împrejurări preşedintele US să salveze aparenţele. După cum era de aşteptat, exponenţii celeilalte tabere "inamice", de extracţie "creştin-securistă", care îşi afişau atât de zgomotos, prin gura lui Ion Druţă, intenţiile insurgente, nu au avut nici un cuvânt de spus la Congres; striviţi de micimea lor morală şi profesională, aceştia s-au dizolvat în cele din urmă în masa bucuros-anonimă a celor care au votat "continuitatea" la Uniunea Scriitorilor. Sigur, e mult mai uşor să dai vina pe tineri, să-i transformi în ţapul ispăşitor al propriei prestaţii falimentare, care ne-a adus pe toţi - scriitori şi cititori deopotrivă - la colapsul speranţelor noastre de acum un deceniu. Un "rechizitoriu" pentru escamotarea propriei responsabilităţi. La fel de comod şi descalificant, de cealaltă parte, este să reproşezi "optzeciştilor" că nu au fost suficient de critici cu actuala conducere şi totodată să nu sufli o vorbă în apărarea lor pe toată durata Congresului, să te desolidarizezi de ei prin tăcere vinovată.

1 2

Următoarea pagină