Postmodernismul - o nouă/veche mişcare literară la sfârşitul secolului XX - începutul secolului XXI (14)

Em. Galaicu-Păun: - Vreau să remarc faptul că cei care au instaurat un limbaj de cenzură, un limbaj restrictiv în Basarabia au fost intelectualii care au venit pe unda democraţiei. Ori de câte ori s-a încercat o discuţie, o aşezare a lucrurilor, nu neapărat în sensul culpabilizării, ci al stabilirii unei ordini valorice, totul a luat foc. În Basarabia conceptul negativ a fost confundat nu cu trecutul, ci cu viitorul. Din momentul în care au apărut nişte reviste cu un limbaj şi o viziune deschise spre lume, duşmanul desemnat a fost postmodernismul şi europenismul. Amintiţi-vă cu ce ostilitate a fost întâmpinată antologia de poezie tânără din Basarabia, alcătuită de Sorin Alexandrescu şi apărută la Paris, cu ocazia festivalului de la Die - şi asta numai pentru faptul că ea promova o altă faţetă a literaturii de aici, mai mult sau mai puţin novatoare.Un alt duşman identificat a fost comunicarea. Şi anume din momentul în care o generaţie mai tânără s-a desprins de nişte tipare locale şi a început să comunice liber cu literatura din Ţară, s-a integrat în literatura română nu pe listele Uniunii Scriitorilor, care recomanda Editurii Eminescu, de pildă, serii întregi de nume pentru publicare, ci - Nota Bene! - pe cont propriu, asumându-şi toate riscurile. Un alt treilea duşman a fost libera concurenţă - adică exact elementul motrice al democraţiei. În Moldova s-a constituit un fel de rezervaţie culturală şi oricine a încercat să întredeschidă o fereastră, să schimbe atmosfera, imediat a fost identificat ca un spărgător de idoli. Intelectualii, scriitorii de pe cele două maluri, comunică cu cei cu care se simt contemporani, Vieru cu Păunescu şi Vadim, noi - cu generaţia '80 şi nu numai... Pe de altă parte, eu personal nu cred că putem reclama o justiţie socială sau o culpă intelectuală - este o chestiune particulara a fiecăruia. Cât priveşte influenţarea situaţiei generale în Basarabia, noi luăm atitudine, publicăm nişte cărţi, avem cele mai bune intenţii, dar efectul este aproape nul dacă vorbim de impactul la marele public.

Vitalie Ciobanu: - Cu alte cuvinte, stimaţi colegi, postmodernitatea la noi, în bună măsură, este o stare de spirit, o predispoziţie mentală, un mod de a fi. În societatea românească, de o parte şi alta a Prutului, multiplu stratificată, unii asumă deschis postmodernitatea, adică aşezarea valorilor pe un plan orizontal, abolirea piramidei istoriciste, dar nu şi abandonarea criteriilor de evaluare. Alţii sunt puternic ancoraţi în realităţile patriei, mai exact, în propriile interese, de unde nu se lasă dislocaţi sub nici o formă. Şi atunci a vorbi despre "justiţie socială" şi "responsabilitate intelectuală" înseamnă la noi încă "a bifa" o temă de colocviu. Ei bine, am bifat-o.

Vasile Gârneţ: - În legătură cu ce am discutat mai devreme, putem vorbi despre o componentă etică în literatura autorilor români care se revendică de la postmodernism sau optzecism? E bine să abordăm şi acest aspect, pentru că la noi, în Basarabia, despre autorii postmoderni se spune că sunt asociali, abstraşi, apolitici, cuceriţi de jocuri şi scheme artificiale care nu au nici o tangenţă cu realitatea.

Andrei Bodiu: - Există în poezia şi în proza optzecistă o anumită asumare etică, pe care eu am definit-o în felul următor: spre deosebire de miturile colectiviste pe care le cultivă comunismul, optzecismul - adică ceea ce s-a născut în literatura română începând cu martie 1977, când apare Cenaclul de Luni - a mizat în mod esenţial pe ideea de individ, deci un mod vădit polemic în raport cu invariantele de până atunci ale culturii româneşti. Este vorba despre o componentă etică implicată, conştientizată, în măsura în care tu valorizezi, re-valorizezi individul şi aici este suficient să ne gândim, de pildă, la proza lui Mircea Nedelciu sau chiar la proza lui Gheorghe Crăciun care nu are un mare impact social, în schimb reafirmă virtuţile esenţiale ale individualităţii şi ale individului, contrazicând modelul dominant în epocă. În acelaşi timp, un alt element care defineşte optzecismul românesc este faptul că el a exprimat ceva ce în cultura românească postbelică nu se mai realizase: ideea de solidaritate scriitoricească, de solidaritate intelectuală. Nicolae Manolescu observa că în cultura română sunt doar câteva momente în care această solidaritate a ieşit în prim-plan. El citează modelul paşoptist şi modelul junimist, comparând optzecismul cu junimismul. Iată că avem două componente care pot fi definite în relaţia cu eticul - individul şi solidaritatea - într-o societate care îşi afla diferenţa, alt tip de reguli. Fiindcă noi nu am avut relaţii cu ocupantul rus, în schimb am "beneficiat" de un dictator dement. Cele două dimensiuni exprimau asumarea unei libertăţi care evident nu convenea regimului de atunci.