Felul de a scrie al Marianei Codruţ este cuceritor. Ea reuşeşte, în puţine şi bine alese cuvinte, să te atragă în lumea ei, o lume pe care o simţi de parcă ar fi şi a ta. Sentimentele şi obsesiile poetei pe care le transcrie în pagină, pentru a şi le explica sau înţelege mai bine, reverberează şi în forul tău interior, îţi „luminează” nişte camere de care n-ai ştiut sau în care n-ai avut destul curaj să intri. Numesc aceasta energia unei poezii care comunică şi stimulează.

După 1989, când a dispărut cenzura ideologică, Mariana CodruÅ£ a publicat în cărÅ£ile sale câteva dintre poemele  cenzurate. Republicate acum în antologie în ordine cronologică  (ordinea scrierii ÅŸi… nepublicării lor),  cu remarci în subsolul paginilor, aceste poeme, multe, însumează o carte. Dar ele oferă ÅŸi o imagine a cenzurii comuniste, un fenomen pe care tinerii de azi (inclusiv tinerii scriitori) nu-l cunosc ÅŸi nu-l înÅ£eleg.

Deşi nu sunt manifeste politice, nici proteste lirice codate, „cu  cheie”, unele poeme din primele cărţi ale autoarei au fost cenzurate pe motiv că… erau triste sau conţineau fiecare o notă de pesimism şi îngrijorare, ca în acest univers fără halou III din volumul de debut: „cale de mijloc năpădită/ de mărăcini, urmele de pe ea/ se umplu încet-încet de praful/ lui iulie. ea nu duce nicăieri/ (probabil că înseşi cetăţile/ cu ziduri transparente/ unduitoare de la capătul ei/ se scufundă în praf). odată,/ în zori, o cosea un ţăran. norul/ de lăcuste abătutu-s-a-n grabă:/ n-a mai rămas din ţăran/ decât pălăria, pusă apoi/ pe capul unei sperietori.” Cenzorul s-a alertat pentru că e descrisă o cale care „nu duce nicăieri” şi, în general, întreg peisajul nu e deloc optimist, iar ţăranul din poem semăna cu cel din realitate. Uneori cenzura făcea „operaţii cosmetice”: un titlu de poem, „cine pândeşte pe cine?”, este înlocuit (de redactorul cărţii –„un civil” cu care mai aveai şansa să discuţi…) cu nevinovatul „adolescenţă”, iar un poem fără titlu s-a numit iniţial „contramanifest”. Cu totul alt­fel arată poemele cenzurate din volumul Tabieturile nopţii de vară (1989), în care protestul şi nemulţumirea sunt exprimate deschis. E o revoltă a autoarei care o înrudeşte cu poezia Marianei Marin, aceeaşi intransigenţă morală, aceeaşi pledoarie pentru normalitate şi bun-simţ. Poemul intitulat ritual: „în fiecare dimineaţă/ rup cordonul visului/ şi intru în realitate/ cu inima grea de teamă,/ de ruşine,/ de gânduri stătute.// mă învârt printre voi/ – animal stupid care/ oprindu-se în răstimpuri/ priveşte în jur suspicios/ şi ţipă fără pricină.// în fiecare dimineaţă/ pornesc în căutarea/ unei lumi vii/ cu inima grea/ de teamă/ de silă/ de gânduri stătute”. Şi un fragment din acest admirabil poem requiem pentru o duminică pierdută, în care îşi reproşează şieşi, dar şi întregii generaţii, tăcerea laşă şi ruşinoasă: „…întuneric e-n urmă, vraişte prin uşile/ deschise. Don Quijote cu o tichie albastră/ doarme sub scări încălzit de pisici.// fără cântece exaltate, fără spasmele marilor/ vise, fără „adevăruri fundamentale” (dar/vă întreb: unde sunt ele, glorioasele caravane/ ale verii, anunţate de gorniştii călări?)/ s-a îmbarcat generaţia mea, lălăind ca recruţii.// toţi am văzut, dar nimeni n-a protestat sau hulit./ (singura noastră sfinţenie: amintirea clopotului/ vestind în şoaptă aruncarea în râu a unor noi/ victime calde.) nimeni nu şi-a dat foc,/ să lumineze cotloanele, să împrumute/ măreţie plecării. nimeni n-a vrut să pună capăt/ glumei monstruoase şi absurde: Don Quijote/ în gara de est, cerşind şi ciupind cerşetoarele./ fără speranţă, fără gustul vântului dinspre ocean/ pe buze, ne-am prăbuşit în ziua de luni:/ hai, liberare! am răcnit. hai, liberare!” Sau alt poem cenzurat, în care protestul e exprimat subtil, metaforizat: „dragostea e permisă,/ dar să rodească/ şi să nu fie prea mare/ (cade în misticism).// se îngăduie şi retragerea/  în sine/ dacă se execută în spaţii corespunzătoare/ şi după program.// chiar moartea  e permisă./ numai să vină în linişte/ şi să nu treacă/ prin faţa primăriei.” (dragostea e permisă) Desigur că aceste pagini de „dosar literar” nu sunt publicate acum de autoare în intenţia de a-şi întocmi un dosar de disidentă. Sunt mai curând o probă de autenticitate, de atitudine morală şi de deschidere către realitate. Remarc acest lucru şi mărturisesc că înţeleg mai bine de ce revoltele etice şi moralismul de astăzi ale Marianei Codruţ sunt fireşti, credibile, nu sună deloc fals şi supărător.

Poemele de dragoste ale Marianei Codruţ stau sub semnul unei bucurii fragile, ameninţate. Play: „în unele seri/ rămânem singuri în lume/ şi pentru că ne e silă/ în egală măsură/ de aceleaşi cuvinte/ neîncăpătoare şi confuze,/ ne mărturisim unul altuia/ printr-o întrebare: / „ţi-e frică de moarte?”/ şi dacă răspunsul vine:/ „acum nu!”, fiecare ştie/ că aceasta-i deplina/ confirmare a dragostei.” (în unele seri)

Mai multe definiţii ale poeziei: „poezia e spaima/ care-ţi izbeşte violent/ sângele în artere/ când/ brusc trezit în miez/ de noapte ai impresia/ că te priveşte cineva/ prin ferestre” (poezia), sau: „poezia/ ca şi dragostea/ zboară/ la mare înălţime.// ca pe un spectacol/ privesc/ viaţa mea/ de la înălţime.// acolo, plină e bucuria,/ suferinţa rotundă/ nu seamănă cu nimic:/ nu, nu cu teama măruntă,/ cu hăţişul îndepărtat.// dar când mă uit/ la păsările/ ciugulind în zăpadă,/ mi se face inima/ cât o sămânţă de mac.” (poezia, ca şi dragostea)

Poemele de mici dimensiuni, din câteva versuri, intitulate criză, sunt adevărate bijuterii risipite în paginile antologiei: „dacă în unele momente/ n-aş avea credinţa/ că sunt un arbore/ mi-aş tăia toate ramurile” şi: „nu am trăit mai nimic/ orizontul e tot mai aproape –/ pasărea tinereţii a zburat spre cer/ păpădia trece din galben în moarte” sau: „în largul nopţii/ îngheţ din nou printre cuvinte –/ moartea trece prin sângele meu/ ca o luntre”. Aceste flash-uri lirice, publicate de-a lungul anilor, sunt ca o foaie de observaţie a stărilor interioare ale poetei.

Moartea e o temă des frecventată în poezia Marianei Codruţ, o temă alimentată de greutăţile vieţii şi de neîmplinirile care se adună. Moartea e ca o obsesie, ca un refren monoton care se insinuează în corpul poemelor, chiar şi în acele poeme care debutează cu un elogiu adus vieţii: „o, cum te iubesc, viaţă,/ cu groază, cu ardoare!/ dar tu nu ştii că eu,/ asemenea unei fete/ citind/ un roman de iubire/ între pagini şcolare ascuns,/ învăţ pe furiş/ alfabetul morţii.” (creangă înflorită) Poeta aude galopul morţii: „sunt unele nopţi înguste cât o lamă de cuţit/ viaţa din jur s-a retras în pântec/ iar inima – limbă de clopot,/ răstoarnă valuri de spaimă// vântul se prăvăleşte pe-acoperiş,/ moartea surâde şi-şi sporeşte galopul.” (galopul) Un alt poem se intitulează călare pe moarte: „mă apropii de o limită/ a speranţei de viaţă în România.// senină, în cămaşă de noapte,/ îmi trec mâna peste venele de la gât,/ aşteptând să cânte.// nu ştiu să-ncalec un cal,/ dar cu moartea nu poate fi altcumva.” Iar într-un poem în proză chiar face elogiul morţii: „vie şi caldă în inima mea e numai moartea. ea umple cu sânge celulele mele; ea pune culori în obrajii speranţei; ea îmi dăruie, generoasă, extazul; ea mă împinge în zi ca într-o mare caldă: o isterie de nămoluri de aur. numai ea mă iluminează, numai ochiul ei îndrăgostit, ţintit mereu înspre mine, mă dezghioacă din cuminţenie: sunt o pradă a dimineţilor sarcastice şi a nopţilor moi. ah, visele de carne şi sânge, de coşmar şi zăpadă, golindu-mă de sentimente, obositoarele, stupidele mele sentimente fireşti.//inefabil şi sugrumate. fecundat de vise, de văzul enorm, spiritul meu se eternizează.//ave, moarte!” (vie şi caldă)

Poeta care mărturiseşte că „scriu poezie împotriva lumii din mine” are puţine versuri senine, dar şi în ele respiră o bucurie şi un optimism obosite. Play:
„…în aburul unei dimineţi crude când, cu greu/ smulgându-mă din tentaculele nopţii,/ murmur neauzită:/ „e dimineaţă, e vineri şi sunt vie”,/ fii tu farul în ceaţă. fii tu steaua călăuzitoare/ cu pământul tău în care-am semănat/ cu multă artă lanurile urii de sine.” (când toate cele văzute şi auzite)

Poemul care încheie această antologie este intitulat şi totuşi, strecurând o speranţă măcar până la o nouă dezamăgire: „ca ogarii amuşină zarea/ sânii fetelor lău­tarului/ dezgoliţi în tufişuri.// dintr-un salcâm o frunză de aur/ lent se desprinde, punând/ în gradina cât palma/ temelia morţii lui viitoare.// iar eu beau la fereastră laptele/ dulce-nspumat al serii de vară târzie/ şi lumea îmi pare/ o femeie înarmată până în dinţi/ cu armele frumuseţii sale.”

Mariana Codruț ne oferă în Areal dovada unei conștiințe lirice profunde și responsabile ce vibrează la sensul existenței umane, repudiind falsul și artificiile gratuității. Paleta sa estetică se pliază pe o hartă sufletească în care ne regăsim propriile întrebări și angoase nevindecate. Pe acest drum marcat de incertitudini, poeta – una dintre cele mai bune pe care le are literatura română contemporană – ne stă alături, cu devotamentul sobru al unei călăuze.

Utilitatea migraţiilor

Va trebui odată şi odată să trecem împreună
prin şiruri de catarge rupte de scânduri şi de stâlpi
plutind pe spatele lucios al apelor
până găsim faleza cu nisipuri umede
în care totul se îngroapă ca să se odihnească

vom fi siliţi acolo să ţinem lungi prelegeri despre lucrurile înecate
sau să intrăm în rândul vulturilor care scormonesc gunoaiele

oricum spre asfinţit când vântul se va domoli
şi ceaţa va aluneca departe peste orizont
noi vom rămâne tot acolo faţă în faţă
de-o parte şi de alta a tăcerii

 

Bonus muzical, sonurile melancolice ale celor de  The Green Car Motel

- http://bit.ly/ahVMDt

Postez aici un fragment din cronica mea la un roman al lui Richard Wagner – un important prozator german, oarecum român.

„…Richard Wagner este unul dintre cei mai importanÅ£i scriitori germani de origine bănăţeană. Născut în 1952, la Lovrin, a emigrat în Berlinul de Vest în 1987, odată cu întreg grupul de scriitori din aÅŸa-zisul Acttione Gruppe Banat, din care au mai făcut parte William Totok, Hertha Müller, Werner Söllner ÅŸi Johann Lippet. Membrii grupului ÅŸi-au continuat, cu succes, activitatea literară ÅŸi jurnalistică ÅŸi după stabilirea în Germania. Cititorii Contrafortului îl cunosc pe Richard Wagner dintr-un interviu publicat în urma spectaculoasei călătorii cu Expresul Literar, pe care am făcut-o în anul 2000, împreună cu Felicitas Hoppe – scriitoare găzduită ÅŸi ea în prezentul număr de revistă. Romanul Catrafuse, apărut la Polirom, în 2006, în excelenta traducere a lui Michael Astner, reia într-o formă prozastică, epopeea germanilor din Banat, despre care Richard Wagner povestise ÅŸi în dialogul nostru. Un roman dens, scris într-o manieră alertă, cvasi-publicistică, care reuÅŸeÅŸte să atingă tocmai datorită acestei economii de mijloace autenticitatea tulburătoare a unui documentar ZDF. Naratorul – relatarea este făcută de la persoana I – pe nume Werner Zillich, un ÅŸvab bănăţean emigrat în RFG cu câţiva ani înainte de căderea comunismului (ÅŸi al cărui traseu de viaţă ne face să întrezărim cu uÅŸurinţă fundalul autobiografic al autorului), vine în România, deja în anii ’90, pentru înmormântarea tatălui său. Drumul de întoarcere din satul de baÅŸtină, unde ÅŸi-a lăsat-o pe mama, spre oraÅŸul său de reÅŸedinţă din Germania, îi prilejuieÅŸte o amplă rememorare a peripeÅ£iilor familiei sale din ultimul secol, îmbibată de senzaÅ£ia amară a unei lumi dispărute: „Fără casă nu există nici familie. Casa noastră – o s-o vând. Urc pe strada plină de gropi. Urc în sat. Casă după casă, satul morÅ£ilor trece pe lângă mine. Locuitorii săi îmi trec prin faÅ£a ochilor, toÅ£i cei care reprezintă cuvintele-reper ale copilăriei mele. Numele lor sunt scrise pe pietrele de mormânt. Acum trăiesc într-un sat subteran ÅŸi repetă tot ce-au mai făcut, dar nici de data asta lucrurile nu ies mai bine. Acolo, jos, satul îşi continuă, invizibil, viaÅ£a. ÃŽntr-o buclă ce Å£ine cât rezistă memoria. Le murmur numele. Câtă vreme mai cunosc numele locuitorilor, satul de sub pământ poate ÅŸi el să existe-n continuare.” (p.10)
Amintirile se insinuează în cadrul prezent, asemenea unui fir care se croÅŸetează pe o pânză. O trăire pe mai multe dimensiuni, un flux al conÅŸtiinÅ£ei imposibil de stăpânit. Incredibila aventură a străbunicilor lui Werner, Johann ÅŸi Katharina în America, înainte de primul război mondial, unde au plecat, precum mulÅ£i ardeleni ÅŸi bănăţeni, pentru a scăpa de sărăcie, ca într-un western clasic, dar ÅŸi de acuzaÅ£ia de a fi părtaÅŸii unei mezalianÅ£e – au revenit după 9 ani, întâmpinaÅ£i cu ostilitate de Theresia, fiica pe care o lăsaseră acasă în grija bunicii ÅŸi care nu ÅŸi va ierta niciodată mama. Prin contrast, sinistrele secvenÅ£e ale prizonieratului în Rusia, trăite de Karl, tatăl naratorului, după cel de-al doilea război mondial – a fost experienÅ£a multor etnici germani din Europa de Est, deportaÅ£i de Stalin ca pedeapsă pentru „colaboraÅ£ionism”. ReferinÅ£a care îţi vine în minte citind acest episod este nuvela O zi din viaÅ£a lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn. O familie trecută prin toate avatarurile secolului XX, cu unchi înrolaÅ£i în Waffen SS, sau adepÅ£i fanatici ai doctrinei comuniste – ÅŸi unii, ÅŸi alÅ£ii, în cele din urmă, niÅŸte victime ale istoriei. Toată această galerie de antecesori, urcată din adâncurile memoriei, se regăseÅŸte în albumul familiei, adus de străbunica din America, care devine un fel de sanctuar imagistic. Răsfoirea lui, de sărbători, în prezenÅ£a rudelor adunate, reprezintă un ritual solemn, însoÅ£it de spunerea unor poveÅŸti ÅŸi anecdote despre cei imortalizaÅ£i în pozele îngălbenite de timp – morÅ£i sau împrăştiaÅ£i pe alte continente, ceea ce însemna în fond acelaÅŸi lucru. Există în romanul lui Wagner o magie, o mistică a lucrurilor, care se vor, de regulă, piese de rezistenţă, vestigii, relicve, ÅŸtafete hieratice, esenÅ£iale pentru continuitatea unui clan – ÅŸi care alteori degradează până la condiÅ£ia de „boarfe”, catrafuse (cum le spunem ÅŸi noi în Moldova), de obiecte luate la repezeală, sub iminenÅ£a primejdiei, mărturisind fuga, tragedia dezrădăcinării. Această ambivalenţă a lucrurilor se vădeÅŸte ÅŸi în cele două tipuri de discurs, uzat de autor: filonul mnemotehnic are o cadenţă domoală, cu multe aluviuni, e ca o pastă groasă care curge pe jgheaburi bătrâne, în vreme ce stratul al doilea, al actualităţii imediate, descrie promiscuitatea unor raporturi umane în capitalismul „sălbatic” al anilor ’90: e zigzagat, convulsiv, cum e ÅŸi ritmul vieÅ£ii de azi, o viaţă în care obiectele nu mai au nici un pic de consistenţă ÅŸi nici aură de mister.
Am găsit în romanul lui Richard Wagner numeroase pasaje ce te îndeamnă, ca basarabean, să compari soliditatea unei comunităţi – cea a ÅŸvabilor bănăţeni – cu dezonoarea moravurilor de prin părÅ£ile noastre – ceea ce îmi dă un motiv în plus să recomand acest volum publicului din Moldova: „Să nu ÅŸtii o boabă în germană trecea-n familia noastră drept un delict destul de grav, aproape că era mai rău decât să te căsătoreÅŸti cu un român, era atât de grav, încât nici ÅŸederea-n America nu putea să fie o scuză pentru asta. Cei emigraÅ£i erau judecaÅ£i în familia noastră mereu în funcÅ£ie de faptul dacă vorbeau copiii lor limba germană, dacă-i învăţaseră pe copiii lor germana. Această temă era prima discutată, abia pe urmă se trecea la a vedea dacă cei în cauză aveau sau nu o situaÅ£ie bună, lucru ce însemna, de fapt, dacă emigrarea se meritase sau nu.” (p.70) TentaÅ£ia de a face, la lectură, o paralelă între ÅŸvabii bănăţeni ÅŸi românii basarabeni e foarte mare (ÅŸi alăturarea ne este mai degrabă defavorabilă, ca ÅŸi conaÅ£ionalilor noÅŸtri din România). Ei, ÅŸvabii, ÅŸi-au pierdut patria, obligaÅ£i să o părăsească (tehnica emigrării acestora, în Catrafuse, developează un adevărat focar al turpitudinii morale comunisto-securiste!), noi am rămas pe loc, dar ne-a fost răpită Å£ara ÅŸi de-atunci rătăcim buimaci prin istorie, neÅŸtiind cine suntem ÅŸi ce vrem…”